S-ar putea să fie puţintel pleonastic titlul, dar cred că rezistă ca idee. N-or să bage de seamă nici Viktor Orbán, nici Vladimir Putin ce nostalgie tautologică profundă macină gândirea unui editorialist minoritar în HarCov.

Prin vocea sa cea mai autorizată, Rusia lui Putin consideră că „destrămarea Uniunii Sovietice a fost cea mai mare tragedie geopolitică a secolului XX”. Destrămaţi şi îndureraţi, ruşii lucrează acum la refacerea Uniunii Sovietice. Ucraina este o ţară mare, dar în faţa lui Putin şi a Gazprom nu contează mărimea, ci supunerea. Nu cred că Rusia se va opri până când Ucraina nu va pierde partea sa estică, apropiată valorilor unioniste. Nu neapărat prin război, ci prin persuasiune şi promisiuni de natură economică şi financiară.

Ungaria nu s-a împăcat niciodată cu „distrugătorul” Tratat de la Trianon, pe care îl consideră o cumplită nedreptate pentru toţi maghiarii din lume, dar mai ales pentru cei rămaşi în fostele teritorii ale Ungariei Mari. Vecinii noştri văd doar cu ochii minţii refacerea Ungariei Sfântului Ştefan, sperând ca măcar Ardealul să fie al Ungariei într-o perioadă de timp previzibilă.

Sunt şi diferenţe, dar şi apropieri între aceşti revizionişti nostalgici. Diferenţele ţin de putere şi metode. Ruşii îşi folosesc armata şi conaţionalii din fostele republici sovietice. O fac la modul dur, nemilos, în dispreţul Europei şi al întregii lumi. Ucraina nu va rezista financiar şi economic presiunilor Rusiei, cu atât mai mult cu cât marile puteri euro-atlantice sunt legate prin mii de fire, mii de afaceri, miliarde de euro şi dolari de Rusia. În consecinţă, Europa şi America vor vorbi mult şi vor face puţin pentru Ucraina.

Ungaria n-are forţa armată a Rusiei (aoleu, ce-ar face dacă ar avea-o...), dar are punctele ei de sprijin necondiţionat în Transilvania. Nu doar la administraţia maghiară din HarCov şi la susţinerea populaţiei din zonă mă gândesc, ci şi la arma dublei cetăţenii, folosită mai ales în acest an electoral. Ca să-i lămurească pe cetăţenii româno-maghiari să-i voteze, politicienii unguri şi-au trimis armate întregi de lobbyşti prin oraşele Transilvaniei şi nu numai – la Galaţi, de pildă, Ziua maghiarilor a fost sărbătorită de vreo 30 de familii de maghiari, la activitate participând prefectul judeţului şi alte autorităţi locale. Armatele astea de tineri de la vreo patru partide considerate extremiste inclusiv în Ungaria se simt în România ca acasă. Cunosc oamenii, cunosc terenul şi, mai presus de orice, cunosc punctele slabe ale politicienilor români: cearta permanentă, schimbarea perpetuă, disoluţia autorităţii statului român.

Nostalgicii revizionişti din Ungaria şi România au primit un ajutor la care nici nu cutezau să se gândească: referendumul neconstituţional din Crimeea. Curat neconstituţional, coană Angela, dar ocupaţi Crimeea! Cu alte cuvinte, încă un precedent în favoarea tezei că graniţele pot fi schimbate chiar şi în Europa Centrală prin forţa armelor şi tupeul unor lideri politici, fără teama unor sancţiuni sau a izolării economice. Sigur, Ungaria nu-i Rusia, dar încercarea moarte n-are, nu?! Am înţeles perfect, prin urmare, mesajul transmis de însuşi vicepremierul Ungariei, aflat în Covasna zilele trecute: ce au voie alţii, ce pot alţii trebuie să poată şi maghiarii din Transilvania. Avem Catalunia, avem Kosovo, avem Crimeea, de ce n-am avea şi Ţinutul Secuiesc ori Regiunea Autonomă Maghiară?!

Singura problemă pentru revizioniştii maghiari nostalgici pare să fie reacţia societăţii civile româneşti, care s-a trezit din pumni, cum ar zice Doroftei, şi a luat poziţie împotriva invadării spaţiului transilvan de lobbyşti reprezentând Jobbik, Garda Maghiară şi alte partide extremiste din Ungaria. Sunt toate şansele ca măcar câţiva dintre aceştia, foarte apropiaţi revizionismului rus, să fie consideraţi indezirabili pe teritoriul României.

Pe de altă parte, ca să fim corecţi şi obiectivi până la capăt, va trebui să ne cenzurăm pornirile unioniste faţă de Republica Moldova. Să recunoaştem că ne place dubla lor cetăţenie moldoveano-română, dar nu agreăm deloc dubla cetăţenie româno-ungară a circa 150.000 de conaţionali. Va trebui să ne hotărâm ce vrem, pentru că nu putem merge pe două biciclete în acelaşi timp.

Trezirea la realitate a societăţii civile, obligată să reacţioneze faţă de acţiunile ofensive ale liderilor unor partide maghiare revizioniste din Ungaria şi România, poate fi un câştig pe termen lung al întregii societăţi româneşti, care îşi poate redobândi demnitatea şi unitatea. Este un paradox la care abia îndrăznesc să sper, nu cumva să dispară.