Nu sunt un specialist în materie. Dar am ochi de văzut şi urechi de auzit. Şi n-am altceva de făcut decât să spun în cuvinte ceea ce simt. Prin urmare, fiind vorba despre alegerile din Grecia şi Franţa, despre aste lucruri simt următoarele:

Chestiunea Greciei, a trădării care vine întotdeauna de la greci, după cum ne învaţă istoria foarte veche, este una mai interesantă decât cea a Franţei.  De la greci a pornit „marea criză”; grecii şi-au construit o viaţă prosperă pe un munte de nisip; ei, socialişti în gânduri şi simţiri din vremuri tulburi greu de controlat, au ajuns de partea corectă a baricadei din întâmplare, n-au fost niciodată îndrăgostiţi de capitalism. La „împărţirea lumii” între marile puteri câştigătoare în al doilea război mondial, comuniştii ruşi au vrut România, Grecia revenind capitaliştilor occidentali. O să spuneţi că nici noi n-am avut treabă prea multă cu capitalismul, aşa este, Moromeţii noştri nu-şi prea plăteau dările, cum nu şi le prea plătesc nici acum, dar am senzaţia că regii noştri erau mai compatibili cu sistemul capitalist decât regii lor.

În sfârşit, e vorba de percepţii, nu de calcule sau dizertaţii pe teme istorice, iar ceea ce simt eu acum este că grecii s-au întors la vatra lor socialist-comunistă. Pigmentată cu puţin extremism şi fatalism specific, altfel n-are farmec. Alegerile de duminică le-au redat un partid de stânga, socialistul Pasok, ceea ce nu e chiar o surpriză, după cum spuneam, dar şi unul de dreapta, Noua Democraţie. Nici măcar convieţuirea acestor forţe contrare n-ar fi o surpriză la greci, există o experienţă asumată în materie de coabitare centristă la ei, adevărata nebunie abia începe: ascensiunea teribilă, de la nici 1 procent la ultimele alegeri, la aproape 7% acum a unui partid de extremă dreaptă, Răsăritul de Aur, precum şi intrarea în Parlament a unui partid de extremă stângă pune mari probleme nu doar pentru greci, ci pentru întreaga lume. Şi asta pentru simplul motiv că partidele de centru stânga şi dreapta nu au, împreună, mai mult de 40% din locurile din Parlament. Prin  urmare, sunt obligate să-şi apropie unul sau ambele partide extremiste, care au însă un program clar împotriva austerităţii impuse acum în Grecia. Încurcă-i, drace...

Franţa are şi ea un nou preşedinte, alegerile de duminică l-au scos din urne, câştigător, pe socialistul Francois Hollande, ceea ce, după umila mea părere, nu este un câştig pentru francezi. Dar nu te poţi opune voinţei populare. Sau poţi?! Sigur că poţi, dar uite că niciun partid sau preşedinte aflat la guvernare pe vreme de criză în Europa nu şi-a reînnoit mandatul. Asta-i situaţia, lumea nu suportă austeritatea, privaţiunile, oamenii s-au obişnuit cu un anume standard de viaţă, e greu să le fluturi austeritatea şi să te şi lauzi cu ea. E ca şi cum l-ai salva de la înec pe unul care ţine morţiş să se sinucidă; va accepta, probabil, să trăiască, dar nu-ţi va mulţumi niciodată...

Ce facem, ce vrem, ce alegem, spre ce ne îndreptăm? Greu pentru noi să răspundem la întrebările astea, la fel de greu, sau poate şi mai greu decât să oferi o direcţie Greciei. Deocamdată avem o stângă care nu s-a trezit din „surpriza” revenirii la Putere, fie ea şi pentru doar câteva luni. Se aruncă şi se va arunca cu bani în populaţie, măcar o vreme, cât să nu uite alegătorii, apoi... Dumnezeu cu mila, noi mereu ne-am pus speranţa în Cel de Sus, Pronia cerească ne-a salvat întotdeauna, de-aia ne omorâm călcându-ne în  picioare să atingem moaştele sfinţilor, pe ploaie, caniculă sau ger. Nu-i întrebaţi pe Antonescu sau Ponta ce va fi, ei au acum de descifrat mesajele criptice ale guvernărilor Boc şi Ungureanu, tot ce-au făcut ăia e nasol, cuvântul de ordine e greaua moştenire... Normal, nici ceilalţi n-au făcut altfel!

Să-i lăsăm, deci, preţ de una-două luni, să vedem cum şi ce fac, ce ne dau şi la ce preţ, că românii asta aşteaptă, să le dea cineva ceva... Apoi, eventual după alegeri, începem să ne lămurim ce pot cei care se laudă că pot tot.