Până unde merge şi cât de mare e puterea baronilor locali? – iată o întrebare pe care ne-o cam punem de vreo 20 de ani încoace. PSD-ul a dat startul întrecerii între sponsorii partidelor din bani făcuţi uşor, în afaceri cu statul, de firme agreate de formaţiunile politice aflate la Putere. A fost urmat de PNŢCD, PNL, PDL şi UDMR, fără nicio jenă sau teamă că cineva, cândva va închide „robinetul corupţiei” din administraţia publică locală, descoperind mizeria ascunsă cu grijă sub preşul guvernării.

Paradoxul este că niciun partid n-a învăţat nimic din lecţiile „baroniadelor”. Aceste lecţii spuneau, oricui avea un ochi şi-o ureche pregătite să vadă şi să audă, că partidele care au cultivat puterea baronilor locali au fost înghiţite de aceasta, plătind preţul: pierderea alegerilor. Aşa s-a întâmplat cu PSD, chiar în două rânduri, la fel au păţit liberalii, e aproape sigur că o vor păţi şi democrat-liberalii. Pentru că, în loc să se ocupe de o bună guvernare, de stârpirea corupţiei oriunde există ea, de funcţionarea unor standarde europene în materie de administrare a banului public, de limitarea surselor prin care o liotă de clienţi politici se îmbogăţesc peste noapte cu sprijin de la mai-marii partidelor, şi premierul Emil Boc, aidoma tuturor celorlalţi dinaintea lui (cu atât de puţine excepţii încât nici nu merită amintite), a patronat nedreptăţi sociale flagrante izvorâte dintr-o guvernare haotică, proastă şi coruptă – iar când spun „guvernare” înţeleg inclusiv activitatea prefecţilor puşi de Guvern şi în mod deosebit a primarilor aparţinând partidelor aflate la Putere. A fost suficient ca procurorii DNA să nu mai fie la cheremul autorităţilor pentru ca mizeria despre care vorbeam să apară de sub preş, sancţionând electoral pe cei care au ascuns-o.

Toată lumea presei plânge cu lacrimi de crocodil pe crucea de pe mormântul PDL, partid care, din cauza defectării unui baron local, Frunzăverde de Caraş Severin, va fi redus la nivelul pragului electoral, riscând soarta avută cu ani în urmă de PNŢCD. Da, există o posibilitate în această direcţie, dar ca să se-ntâmple asta ar trebui să credem că PDL este un partid conjunctural, format dintr-o adunătură de oportunişti puşi pe căpătuială şi... cam atât. Ceea ce, o recunosc chiar şi duşmanii democrat-liberalilor, nu e cazul. Se vor pierde procente bune, vor pleca oportuniştii şi fripturiştii, dar va rămâne un nucleu valabil, de oameni care au şi alt scop decât acela de a fi permanent la butoane.

Dacă mă gândesc bine, apropo de lecţiile baroniadelor, PSD a pierdut alegeri dar şi-a revenit din pumni, PNL s-a asociat, iată, şi încearcă să facă la fel, nu văd de ce ar trebui să trăiască PDL drama ţărăniştilor. Destructurarea democrat-liberalilor n-ar folosi nimănui şi, cu siguranţă, n-ar fi de ajutor consolidării democraţiei româneşti, aflate încă la început de drum. Care-ar mai fi alternativa la politicile populiste de stânga pe care le anunţă deja pesediştii şi liberalii?! Echilibrul scenei politice nu este o aiureală născocită de analişti politici turmentaţi, iar dispariţia PNŢCD se simte şi astăzi, chiar dacă atunci când a guvernat partidul seniorului Coposu a fost blestemat şi înjurat – oricum, mai puţin decât este bârfit, înjurat şi blestemat acum PDL...

Aşa încât, dacă vom reuşi să privim şi dincolo de vârful propriilor nasuri, vom observa cu relativă uşurinţă că, după cea mai complicată şi frustrantă guvernare din câte a avut România post-decembristă, PDL are toate şansele să intre într-o opoziţie solidă, să înveţe din greşelile făcute şi s-o ia de la capăt, cu nucleul dur care a rămas fidel acestui partid. Din câte îmi dau seama, nu vor trebui să aştepte mai mult de patru ani ca să ajungă din nou la Putere. Ceea ce, vă rog să mă credeţi, habar n-am dacă şi pentru cine-i bine sau rău...