Mi-e greu să scriu acest editorial. Mă încearcă sentimente de milă, silă, furie, revoltă, durere, neputinţă, frică... Amestecate, ele dau un cocktail exploziv, cu care inima mea de ziarist încăpăţânat nu se simte deloc confortabil. Va trebui să mă explic, lăsându-mi vorbele să spulbere autocenzura.

Mi-e milă de familia tinerei studente mediciniste, moartă de frig în epava avionului prăbuşit în Munţii Apuseni. L-am văzut pe fratele Aureliei Ion, îndurerat şi furios, acuzând „prostia” celor care n-au reuşit să găsească avionul pe o arie relativ restrânsă. „Dacă ar fi acţionat cu creier n-ar fi durat şapte ore, mi-ar fi putut salva sora”. Aşa este, dar ce să ceri de la nişte proşti fără inimă? Pentru că n-au fost doar proşti, au fost şi ticăloşi, gândind operaţiunea de salvare ca pe o afacere mediatică, de imagine, specifică politicienilor: nu mă bag, să nu pic de fraier, să-şi asume ceilalţi răspunderea. Mai bine stau de vorbă cu televiziunile, că aici e puterea, ele conduc.

Gândind la fel şi procedând la fel, nu şi-au asumat răspunderea nici ceilalţi. De care mi-e silă şi pe care sunt furios. Ceilalţi sunt nişte politruci ajunşi directori, miniştri, secretari de stat. Pe numele lor: Marcel Opriş, directorul Serviciului de Telecomunicaţii Speciale, un individ „uitat” pe post de mai bine de şapte ani, care ia vreo 15.000 de lei pe lună ca să nu facă nimic, pentru că nimeni nu ştie ce face un director STS, nimic nu răzbate de la acest serviciu militarizat; Aleodor Frâncu, directorul Romatsa, cel care ar fi ajuns ministru al Transporturilor dacă liberalul Mănescu n-ar fi impus-o pe nevastă-sa în respectiva funcţie; Cătălin Chiper, secretar de stat la MAI, dat afară pentru că n-a ştiut nici să facă, nici să zică; Radu Stroe, arogantul şi antipaticul ministru de Interne, care, într-o apatie totală când vine vorba de alte acţiuni în afara reprimării protestelor „periculoase” de la Pungeşti, a reuşit să-şi recunoască o singură vină: „Sunt vinovat că acest accident s-a produs în mandatul meu”. Îl auzi, îl vezi şi nu-ţi vine să crezi: ăsta e omul pus să vegheze la ordinea şi siguranţa publică?! Păi ăsta e interesat doar de mandatul lui, de nimic altceva. Mandat pe care şi-l păstrează cu proptele de la şeful său de partid, prezidenţiabilul Crin Antonescu.

Imediat ce-a reuşit să se extragă din diverse studiouri de televiziune, adică după vreo două zile de la accidentul aviatic, primul ministru s-a decis să ia poziţie publică, să regrete accidentul şi să dea afară nişte vinovaţi: i-a demis pe secretarul de stat de la MAI şi pe directorul Romatsa şi aşteaptă aprobarea CSAT ca să-l dea afară şi pe directorul STS (instituţie pe care PSD şi-o dorea de mult în parohie, dată fiind implicarea ei adâncă în orice proces electoral). Motivul demiterilor: la MAI şi STS lucrurile au mers foarte prost, situaţia critică i-a depăşit, intervenţia a fost un eşec. Bine-bine, dar ce faceţi cu ministrul Stroe? E mai puţin vinovat ministrul decât secretarul de stat? Sau nu mai contează, când e vorba de eternizarea unei alianţe politice morţii cu morţii, viii cu viii...

Să nu-ţi fie silă? Să nu fii furios? Ba să fii, dar la ce bun? Furia, revolta, durerea ta sunt inutile şi neputincioase. Jocurile sunt făcute de aceşti politicieni fără creier şi fără inimă, ale căror (in)acţiuni dăunează grav sănătăţii unei ţări întregi. Şi pe care nu-i interesează nici durerea ta, nici înjurăturile tale. Pe ei nu-i interesează decât persoana lor şi procentele partidului din care fac parte. Atât şi nimic mai mult.

Şi pentru că e în pierdere de imagine, premierul vrea să-i decoreze post-mortem pe Adrian Iovan şi Aura Ion. Poate îi va decora şi pe medicii răniţi, rămaşi în viaţă datorită inteligenţei şi omeniei unor pădurari. Mă mir că nu decretează şi câteva zile de doliu naţional, cum a făcut la catastrofa rutieră din Muntenegru. N-or fi fost destui morţi, cred că Ponta are un barem personal în materie.

Încep să-i înţeleg din ce în ce mai bine pe cei care nu riscă viitorul lor şi al copiilor lor, alegând să plece definitiv din ţară. Chiar nu merită să trăieşti într-o veşnică frică şi nesiguranţă, condus de nişte proşti fără creier şi fără inimă.