Am spus întotdeauna că a fi dascăl este o chemare, un har. N-ai cum să-i înveţi pe alţii ce-i bine şi ce-i rău dacă nu stăpâneşti tu, ca dascăl, noţiunile astea. Şi dacă nu trăieşti respectându-ţi harul şi menirea date de Dumnezeu.

Altfel, desigur, profesia de dascăl nu mai este cea de altă dată. Adică e la fel de prost (sau de bine) plătită, dar e mult diferită ca nivel de satisfacţie şi recunoaştere socială. Pare că nimeni nu mai dă nici doi bani pe profesori, societatea nu mai respiră încrederea şi respectul de altă dată în aceşti oameni. Greu să fie altfel, când un profesor debutant câştigă salariul minim pe economie – unul, evident, de toată jena. E drept, nu doar cu profesorii se întâmplă aşa, ci şi cu alte profesii – medicii de pildă, ca să nu mai vorbesc de funcţionarii statului în perioada de început, orice facultate ar fi terminat. Asta-i situaţia la noi de mulţi ani de zile, nu-i nicio noutate – veţi spune. Aşa este, numai că începem să culegem roadele marginalizării profesiei de dascăl. Şi nu ne place ce vedem.

Nu ne place, în primul rând, că profesia de dascăl începe să fie una de duzină. Una la care are acces cine vrea şi cine nu vrea. Nu mai contează chemarea lăuntrică, harul – care înseamnă inclusiv sacrificiu de sine, pentru că sacrificiu se cheamă să faci meseria asta bine, cu convingere şi devoţiune, chiar dacă eşti plătit ca un măturător de stradă. Nu mai ştiu ce-i atrage pe tineri către catedră. Că leafa sigur nu. Şi-atunci?!

Atunci se ajunge uşor către exemple de tipul „profesorul de sex de la liceul Jean Monet”,  poze în lenjerie intimă pentru reviste deocheate (la acelaşi liceu bucureştean ultra-libertin) sau „sex cu minore la Liceul de Artă din Sf. Gheorghe”. Greu de înţeles dacă nu reuşeşti să intri în mintea unor profesori rataţi sau a unor eleve năbădăioase, pentru care şcoala nu este o cazarmă, ci un loc de plăcute întâlniri cu colegi şi prieteni, de-o mică bârfă şi de flirturi interzise, care, ca orice lucru interzis, aprind şi mai tare imaginaţia „artiştilor”.

Nu vreau să-l apăr pe profesorul de la Jean Monet, dar „actul sexual cu o minoră” pe care l-a comis într-o excursie la Predeal cu o fată de aproape 18 ani este nimic pe lângă „actul sexual cu o minoră” descoperit într-un jurnal al unei fete de 14 ani, mistuită de pasiunea (mărturisită colegelor...) pentru profesorul de pian de pe la 12 ani... Sigur, încadrarea juridică e la fel, dar mie mi se pare mult mai grav ce s-a petrecut la Liceul din Sf. Gheorghe.  Mult mai grav pentru că un om normal – un om, nu un profesor... – nu are voie să facă o pasiune pentru o fetiţă de vârsta asta. Sau, dacă totuşi i se întâmplă, trebuie să fugă mâncând pământul şi de la liceul respectiv, şi din oraşul cu pricina, şi de profesia de dascăl. Şi să-şi angajeze rapid un psihiatru; un psihiatru, nu un psiholog, pentru că e de domeniul patologicului. Dacă nu faci lucrurile astea şi te complaci în împărtăşirea pasiunii cu „iubita” de 12 ani, eşti pierdut. Şi tu, şi ea.

Nu ştiu cine sunt părinţii fetiţei, nu-l cunosc nici pe profesorul pedofil şi nici pe cea care i-a stârnit pasiunea, dar n-aş vrea să fiu în pielea niciunuia dintre ei. Viaţa lor va fi mult mai complicată decât până acum şi se va desfăşura la limita penibilului. Un penibil pe care profesorul de pian putea şi era dator să-l evite. Dar aşa se-ntâmplă când confunzi şcoala cu culisele unei scene...