ACTUALITATE 10 martie 2015

EDITORIAL. Pentru noi e prea târziu, pentru Ion Iliescu e prea devreme...

de Dumitru Manolăchescu | 184 vizualizări

S-a redeschis dosarul Mineriadei din iunie 1990. Pentru cei foarte tineri şi pentru cei care nu-şi mai aduc aminte despre ce-a fost vorba atunci, voi rememora pe scurt: alegerile fuseseră câştigate de Ion Iliescu şi Frontul Salvării Naţionale, partidele istorice, PNL şi PNŢ, sufereau zgomotos, ieşiseră în stradă tinerii anticomunişti, antifesenişti şi antiIliescu (sună puţintel pleonastic, de fapt sunt trei în unu...), avuseseră loc lupte de stradă cu o Poliţie prost (re)organizată pe scheletul fostei Miliţii, fuseseră atacate cu cocktailuri Molotov instituţii ale statului şi, peste toate, fenomenul Piaţa Universităţii îşi trăia ultimele clipe.

O atmosferă pe care mulţi dintre noi, provincialii covăsneni, o percepeam destul de aiurea, ţin minte că într-o primă fază am încadrat venirea minerilor în Capitală drept „un rău necesar”... Iliescu fusese votat de vreo 80% din electorat şi ni se părea că liniştea promisă ne este ameninţată de acţiunile în afara legii ale tinerilor violenţi şi frustraţi din Capitală. Ăsta era stadiul de înţelegere şi cunoaştere pe care îl puteam atinge atunci, ne-am lămurit apoi, destul de repede, că „liniştea” promisă şi adusă românilor de Ion Iliescu şi FSN este o păcăleală imensă. Răul întruchipat de asediul impus Bucureştiului de către cei 10.000 de mineri chemaţi de Iliescu în Capitală pentru a apăra „cuceririle Revoluţiei” nu era deloc necesar. S-a lăsat cu morţi, răniţi, bătuţi, închişi abuziv, violuri, furturi şi alte blestemăţii. Minerii lui Miron Cozma au pozat, vreme de două zile, alături de Ion Iliescu în „salvatori ai patriei”. Reprezentanţii partidelor istorice au fost la un pas de a fi linşaţi. „Democraţia” de sorginte sovietică bazată pe lupta de clasă şi promovată de Ion Iliescu îşi arăta, pentru prima oară, colţii.

Asaltul minerilor avea loc la abia trei luni de la altă monstruozitate politico-securisitico-naţionalistă: episodul dramatic martie Tg. Mureş. Luptele de stradă româno-maghiare din 15-20 martie 1990 făcuseră un rău imens relaţiilor interetnice, nu se ştie nici astăzi cine le-a provocat, scenarii sunt destule, ele vorbesc despre provocări ale fostei Securităţi comuniste şi despre amestecul Ungariei. Bilanţul acelor zile cumplite: 5 morţi (doi români şi trei maghiari), doi oameni nenorociţi (scriitorul Sütő András şi-a pierdut un ochi, iar Mihăilă Cofariu, ţăran din Ibăneşti, a fost bătut cu sălbăticie, aflându-se la un pas de moarte). A fost nevoie de intervenţia tancurilor Armatei pentru aplanarea conflictului interetnic. Ancheta care a urmat s-a soldat cu următoarele rezultate: 30 de persoane trimise în judecată, 21 arestate, nicio condamnare; 2 incendiatori s-au spânzurat, 5 au fugit în Ungaria. În 1992, Ernő Barabás, agresorul lui Mihăilă Cofariu, a fost condamnat la 10 ani de închisoare. Fugit în Ungaria, el nu a mai fost găsit nici măcar cu ajutorul Interpolului, pentru că statul ungar refuză să-l extrădeze. Vi se pare un „déjà vu”? Şi mie...

Aceste episoade dramatice ale începuturilor vieţii româneşti democratice au afectat într-o măsură uriaşă imaginea României în lume. Valul de simpatie care se revărsase asupra noastră a dispărut în timp record, investiţiile într-o ţară nesigură, supusă unor obiceiuri tribale de provenienţă sovietică, au întârziat sau au dispărut cu totul. A fost nevoie de eforturi uriaşe pentru resetarea relaţiilor noastre cu etnicii maghiari, cu rezultate deloc spectaculoase. Ne chinuim şi astăzi să convingem statele lumii că am învăţat ceva din lecţiile „Martie 1990” şi „Mineriadele din România”. După cum am spus deja, vinovaţii au fost şi n-au fost găsiţi. Au plătit cu nişte amenzi penale şi cu „uitarea” camarazilor câţiva acari Păun. În schimb, rănile supravieţuitorilor, durerea rudelor celor morţi şi suferinţa celor închişi şi abuzaţi au lăsat urme care nu s-au şters nici astăzi.

Trei evenimente au marcat istoria noastră de dată recentă: Revoluţia din decembrie 1989, Martie 1990 Tg. Mureş şi 13-15 iunie 1990 Bucureşti. Numitorul comun al acestor evenimente este Ion Iliescu FSN – strămoşul structurii social-democrate care conduce şi astăzi România. A fost nevoie să treacă un sfert de veac din iunie ’90 pentru ca Parchetul General să redeschidă dosarul Mineriadei. A fost nevoie de intervenţia CEDO şi a Comisiei Europene pentru ca Parchetul General să scoată din sertare un dosar compromiţător pentru Ion Iliescu. A fost nevoie, de fapt, să aşteptăm ca omul care a îngropat România în două decenii de linişte şi uitare să împlinească 85 de ani pentru ca o instituţie a statului să redeschidă un capitol de istorie întunecată.

Asta e, pentru unii e prea târziu, pentru alţii e prea devreme. Un lucru e sigur: e prea puţin important ce se va întâmpla de-acum înainte cu Ion Iliescu. Judecarea lui atunci, la momentul potrivit, ar fi însemnat foarte mult pentru democraţia românească şi pentru toţi cei implicaţi în Mineriadă. Se pare, însă, că asta-i soarta noastră, să dormim somn de moarte câteva decenii sau câteva secole şi să ne trezim într-un târziu din pumnii pe care ni-i toarnă alţii în cap.

Distribuie articolul:  
|

ACTUALITATE

De acelasi autor

Comentarii: 1

Adaugă comentariu
stelian, 11 martie 2015
Am descoperit un nou " erou " national, pe ...Miron Cozma!! Uite unde era bardul, fara ca noi sa stim, adio Eminescule, te-a detronat noul " luceafar "! Cui ii apartine sintagma " tara trista plina de citeste integral
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.