Crin Antonescu este omul despre care se vorbeşte cel mai mult zilele acestea. El este lăudat şi glorificat de simpatizanţii dreptei politice şi înjurat de membrii fanatici ai stângii. Şi unii, şi alţii ajung la excese, pentru că nici unii, nici alţii nu par a fi dispuşi să înţeleagă normalitatea unui gest absolut firesc într-o lume normală: demisia.

Doar la noi demisia este o „rara avis”, doar la noi politicienii se agaţă de ciolan până când inamicii şi chiar amicii sunt nevoiţi să i-l smulgă din fălci. Lipsă de cultură politică, sărăcie, orgoliu cât casa, interese personale majore... Toate astea îi fac pe cei care apucă un os să nu mai vrea să renunţe la el. Iar asta îi face odioşi şi nefrecventabili pentru o parte a electoratului, acea parte care posedă suficient creier pentru a discerne între „necesar” şi „inutil” în materie de oameni politici.

Demisia lui Crin Antonescu din fruntea PNL şi renunţarea la candidatura pentru Preşedinţia României a stârnit nedumeriri, pasiuni, nelinişti. Semianalfabeţi aflaţi în posturi înalte în lumea noastră politică îl repudiază, dovedind nu doar grobianism, ci şi prostie pură. „E un mort cu ochii vii”, spunea preşedintele Camerei Deputaţilor într-un acces de furie care-i trăda spaimele. Dl. Zgonea n-are cum să-l aprecieze pe unul care demisionează, mai ales când acela ar fi trebuit să fie „preşedintele-păpuşă” uşor de mânuit de meşterii păpuşari din umbra scenei. Zgonea nu-şi dă seama că, în cazul de faţă, cine zice, ăla e!

Este, la 55 de ani, Crin Antonescu un om politic mort? Să gândim puţin nişte variante: *Dacă Blaga, Johannis şi restul dreptei politice reuşesc să facă până la alegerile prezidenţiale măcar o alianţă solidă, dacă nu un mare Partid Naţional Liberal Democrat, atunci gestul demisiei îi va aduce lui Antonescu recunoştinţa şi aprecierea unui electorat pretenţios şi atent la nuanţe – ceea ce nu e chiar de ici - de colo. Pe termen mediu şi lung, dacă nu cumva şi la alegerile prezidenţiale din toamnă, această alianţă-partid va domina scena politică a ţării, iar dacă neamţul Johannis va deveni preşedinte al României, culoarul dreptei se desenează extrem de clar şi de promiţător pentru viitorii ani. Câştigător: Crin Antonescu, omul politic care a ştiut când să renunţe la orgolii. Şi nu doar o dată, ci de mai multe ori – dacă luăm în calcul toate demisiile lui, spectaculoase şi neaşteptate. *Dacă gestul „unificatorilor” dreptei nu reuşeşte, dacă liderii PNL şi PDL nu vor renunţa la calcule meschine sau orgolii „istorice”, atunci fostul preşedinte al liberalilor va fi cel regretat şi, aş putea să pariez, reaşezat în fruntea PNL.

De fapt, Crin Antonescu a hotărât să aibă răbdare. Are 55 de ani şi încă doi ani de „somn uşor” nu înseamnă mare lucru, pot fi chiar relaxanţi după energia consumată în luptele de „gherilă politică urbană” din cele câteva luni ale acestui an. El a înţeles că răbdarea este o armă extrem de eficientă în bătăliile politice, lucru pe care cei mai mulţi colegi ai dumisale nu-l pricep cu niciun chip.

Despre celălalt aspect al problemei, demisia ca exemplu de urmat şi pentru alţi oameni politici de care electoratul s-a cam săturat, nu e cazul să amintesc pentru că n-are nicio susţinere. Nu cred că voi vedea, de pildă, săptămâna viitoare demisia d-nei Udrea sau a d-lui Blaga din fruntea partidelor pe care le păstoresc. Dimpotrivă, cred că d-na Elena Udrea se pregăteşte pentru a candida la preşedinţia PMP, ceea ce înseamnă, evident, o mistificare a realităţii. Dl. Blaga are o singură şansă: reuşita proiectului alianţei sau marelui partid de dreapta, reuşită care presupune, ca şi pentru Crin Antonescu, o aşteptare de doi ani. Mai exact, până după alegerile parlamentare din 2016. Atunci va veni scadenţa, vor bate clopotele sau vor suna trompetele. Spre deosebire, însă, de Crin Antonescu, Vasile Blaga nu are decât o singură variantă: câştigarea acelor alegeri.