Dac-ar fi să-i credem pe prezicători, azi ați citi pentru ultima oară ultimul editorial al nevrednicului subsemnat. S-a anunțat sfârșitul lumii. Încă unul, eu am mai trăit câteva. Ăsta de-acum ar surveni ca urmare a inversării polilor magnetici și s-ar produce exact pe 29 iulie 2016. Ora nu mai contează.

E joi pe la ora 16, mă țintuiește-n pat o criză de lumbago (bunica ar fi zis c-o dor șalele) și-mi vin în cap fel de fel de gânduri optimiste, constructive, demne de un inevitabil sfârșit al lumii. Mă întreb, de pildă, ce-aș lua eu cu mine pe lumea cealaltă dacă aș crede în existența acestei lumi? Uite că vă pun și vouă întrebarea asta. S-ar putea să rămână fără răspuns, dacă se inversează polii ăia, dar s-ar putea să primesc și vreun răspuns isteț.

Răspunsul meu, al omului care nu crede decât în binele și răul lumii în care trăiește, este unul neinteresant: ne naștem cu mâinile goale, plecăm cu ele goale. „Dincolo” nici măcar amintirile nu funcționează. Dar știu o mulțime de oameni care ar avea câte ceva de spus. De pildă: Tudor și-ar lua cățelul, vecina de la trei toate cele 5 pisici, Mihai telefonul, Vlad un radio cu ultrascurte. Gigi și-ar lua cu el o carte de rugăciuni, el fiind un fel de sfânt printre noi, muritorii. O blondă siliconată ar zice că și-ar lua cu ea un roman de Cărtărescu, pentru c-a auzit de el de la Traian. Klaus și-ar lua la braț prima doamnă. Traian s-ar zbate între Pleșu și Liiceanu. Liviu l-ar lua pe Victor, iar Alina pe Vasile.

Ideea e că mai toți ar minți frumos, pentru că lumea asta e construită pe minciună. De fapt, habar n-am dacă adevărul ar reuși să ne facă mai buni. Vă dați seama ce schimbări uriașe s-ar produce în lumea asta a noastră dacă așa, dintr-odată, ne-am apuca să ne-aruncăm în față adevăruri?! Să ne spună Ion ce-a fost la Revoluție, Traian cum a fost cu Elena, Vladimir cum e cu imigranții islamiști, Recep cum e cu puciul eșuat, Sorin Ovidiu câți a omorât și pe unde i-a îngropat... Ce PIB și ce țară am putea avea dacă ar spune urmăriții penal pentru hoție pe unde și-au dosit averile furate!

Dar ce țară și ce lume ar fi aia în care toți spun adevărul? Ce bucurie am mai avea dacă n-am escamota realitatea cu jumătăți de adevăr sau minciuni pe de-a-ntregul?! Cum s-ar simți oamenii din fotbal dac-ar spune câți bani au luat ca să trântească meciuri sau să încălzească bile la tragerile la sorți?! Sau ăștia cu Jocurile lor Olimpice din Brazilia, de tot râsul, cum ar fi să ne spună ăia de la antidrog cum i-au descalificat aiurea și pe ruși, și pe români, și câți or mai fi? Aud că și-au mutat sediul direct la Rio de Janeiro, să nu mai treacă luni de zile până să-și dea ei seama dacă Donisan al nostru a luat sau nu Meldonium...

Vreau să spun, de fapt, că adevărul nu e întotdeauna frumos. Dimpotrivă, poate crea o mulțime de probleme. Gândiți-vă doar ce s-ar întâmpla dacă un om de știință genial, unul de valoarea lui Einstein, ne-ar spune și-ar și argumenta: peste o săptămână, fix în data de..., la ora cutare s-ar duce dracului planeta asta din cauză de poli magnetici sau alte marafeturi. N-ar fi deloc bine, nu credeți?

Prin urmare, astăzi nu va fi sfârșitul lumii pentru că prezicătorii n-au geniu și nu spun adevărul. Ei sunt niște oameni cumsecade, ca și noi, obligați de meserie, de ziare și televiziuni să spună gogomănii și bârfe comentabile. Stați liniștiți la locurile voastre, vorba unei tovarășe soții de dictator comunist, viața continuă, minciunile ne-au mai salvat o dată... Suntem, cu toții, coautori la un grandios roman fluviu cu titlul „Apologia minciunii”.