Partidul Democrat Liberal s-a crispat privind rezultatele ultimelor sondaje de opinie, în care mai au vreo 10%, şi a hotărât să ia taurul de coarne: l-a mandatat pe premierul Emil Boc să negocieze cu FMI, Comisia Europeană şi Banca Mondială o creştere a salariilor şi pensiilor în perioada imediat următoare. Vreo 5%, în principiu, ar fi această creştere, dar numai dacă va exista o creştere economică de cel puţin 2-3%.

Aceasta este, paradoxal, şi-o veste bună, dar şi una rea. Pentru că, indiferent cu ce uriaş deficit de imagine se confruntă guvernarea Boc, dacă această mică creştere economică de 2-3% nu se va produce, n-ar trebui să se producă nici creşterile de pensii şi salarii cu 5%. De ce? Simplu: dacă s-ar produce fără a se sprijini pe o creştere economică cinstită, reală, corectă, atunci n-ar fi decât o păcăleală, de genul celor cu care ne-au servit destul celelalte guvernări din ultimii 22 de ani. Şi nu ne-a fost deloc bine. Ultima „ţeapă” de acest gen ne-au tras-o chiar liberalii fostului premier Tăriceanu, chiar dacă ei nu mai recunosc acum nimic, că aşa-i în politica românească.

Aşadar, aş zice că avem unele şanse să ne crească lefurile şi pensiile cu 5%. Nu-i mult, seamănă izbitor cu „suta de lei” pe care-o scotea din mânecă un preşedinte al României înainte de a fugi cu elicopterul de pe clădirea Comitetului Central... Şi nici nu cred că va salva în vreun fel PDL de la oprobiul publicului setos de capete tăiate – oprobiu justificat doar parţial. Presiunea străzii, presiunea unor categorii de oameni nemulţumiţi („revoluţionarii” penalului Dorin Maior, militarii disponibilizaţi ai demagogului Dogaru sau activiştii civici ai „stăpânului Antenelor”, Dan „Felix” Voiculescu), nemulţumirile celor cu adevărat disperaţi şi înfometaţi nu vor fi rezolvate cu asemenea tertipuri ieftine, mai ales nejustificabile economic. E vorba de mult mai mult decât aceste mici creşteri, e vorba de renunţarea la demagogie, de o comunicare mai bună cu oamenii, de locuri de muncă pentru tineri, de starea populaţiei din mediul rural, de nişte planuri concrete pentru viitorul nostru pe termen mediu şi lung. E vorba de lipsa de încredere cu care s-a „căptuşit” guvernul Boc într-o perioadă complicată, dominată de austeritate, lipsă de soluţii şi mult prea multe nedreptăţi sociale.

Dacă Guvernul Boc şi Traian Băsescu vor ceda presiunii străzii şi vor mai da o sută de lei – asta nu va schimba nimic în esenţă. Aparatul birocratic de stat va rămâne supradimensionat, mai ales la nivelul şefilor, dreptatea socială va rămâne o vorbă aruncată-n vânt, iar nemulţumirile oamenilor din stradă, justificate sau manipulate, se vor amplifica. E nevoie de schimbări de substanţă, de un dialog real şi aplicat cu societatea, de o altfel de înţelegere a mecanismului guvernării. Eu nu ştiu dacă Emil Boc poate să-şi asume asemenea transformări. Cred că ardeleanul nostru, un om cinstit în esenţă, nu mai are forţă şi credibilitate pentru un proiect major. La fel şi mulţi dintre miniştrii cabinetului său. Aşa că, ne place sau nu ne place, nişte „sânge proaspăt” în Guvern n-ar strica nici măcar PDL. Iar dacă nu vor sau nu pot, atunci să găsească preşedintele câţiva tehnocraţi care să fie dispuşi să-şi asume provizoratul şi pregătirea alegerilor.

Aici nu-i vorba de a oferi o satisfacţie Opoziţiei, demagogilor din USL şi celor din aşa-zisa societate civilă a colonelului Dogaru. Aici e vorba despre o opţiune profundă, cu urmări dintre cele mai grave pentru întreaga societate românească. De aceea cred că astfel de schimbări la nivelul partidului de guvernământ şi alianţei de guvernare nu se pot lua de frica străzii şi a protestatarilor dintr-o piaţă sau mai multe. Indiferent cât de aproape sunt alegerile, PDL, UNPR şi UDMR trebuie să reziste tentaţiilor populiste şi să facă ce e mai bine pentru România, îndepărtând posibilitatea de a reveni, rapid, în mocirla crizei din care abia ne-am extras, după aproape trei ani de privaţiuni şi sacrificii dureroase. Nu ştiu câţi le vor fi recunoscători pentru tăria de caracter pe care o vor dovedi cu acest prilej... (oricum este prea târziu pentru a mai putea câştiga viitoarele alegeri parlamentare). Şi dacă tot e să piardă, măcar să o facă reducând la minimum alte pierderi, mult mai greu de suportat, ale societăţii româneşti în ansamblul ei.

Aşa încât, soluţiile care se vor găsi, dacă se vor găsi, vor trebui să asigure nu revenirea PDL în „topul” încrederii populaţiei (acest lucru nu se va putea întâmpla decât, eventual, la sfârşitul viitorului ciclu electoral), ci revenirea României pe o linie de plutire durabilă. Indiferent de costuri, pentru că, nu-i aşa, românii au tot plătit până acum costurile crizei, a venit rândul politicienilor. Iar cei chemaţi să plătească primii sunt, de această dată, pedeliştii şi parte din camarazii de alianţă de la guvernare (UDMR nu va ajunge pe tobogan, indiferent cât vor pierde ceilalţi).