Paştele îmi aminteşte mereu de Bărcăneştiul natal şi bisericuţa la care bunica mă ducea să mă împărtăşească. Nu s-au legat de mine cele sfinte, dar pentru asta nu bunica se face vinovată – dacă o fi vorba de vreo vină aici. Ce relaţie intimă am eu, păcătosul nevrednic, cu Învierea Domnului greu de acceptat în mod logic-ştiinţific? Una care se bazează pe credinţa în tradiţie, familie, suflet. Una care nu are nevoie de mijlocirea unei Biserici zgârcită cu harul duhovnicesc, dar risipitoare cu ameninţările şi blestemele. Una prăvălită asupra mea de îndoieli şi nelinişti care nu mă lasă să cred fără să cercetez.

Faptele bune ne invadează existenţa de două, maxim trei ori pe an, adică de Paşti, de Crăciun şi eventual de Sf. Maria. În rest, se poate oricum şi orice, ne scăldăm în mocirle pe care nu le putem evita pentru că oameni suntem, deci supuşi greşelii, deci oameni... Ca să nu uit să-mi fac cruce înainte de culcare, bunica îmi spunea mereu: dacă-ţi faci cruce o să adormi liniştit şi-o să visezi ce vrei tu. Uneori chiar se întâmpla să visez lucruri frumoase şi-atunci credeam în semnul tămăduitor. Paştele e o poveste frumoasă, un vis din copilărie care face bine sufletului şi trupului. O poveste care se spune primăvara, când inima bate mai puternic chiar dacă-i obosită. O poveste scrisă cu două mii de ani în urmă, în numele căreia s-au născut, s-au războit şi-au murit multe milioane de oameni. O poveste plină de sânge, trădare şi ură, care nu ne face mai buni decât dacă sufletul nostru înţelege Binele ca pe o datorie faţă de ceilalţi.

Armonia, toleranţa, omenia, dragostea, iertarea creştinească sunt lucruri după care sufletul nostru jinduieşte de la naştere până la moarte, dar de care îşi aminteşte rar. Învierea Domnului este un prilej să faci bine şi să gândeşti frumos fără să aştepţi o răsplată pentru asta. Credinţa în Dumnezeul în care tu vrei să crezi este un proces intim, care n-are nevoie de intermediari. Icoanele de-acasă sunt mai preţioase decât icoanele din biserică; copiii tăi, nepoţii tăi, familia ta sunt icoanele tale, pe care e bine, dacă poţi, să le păstrezi lângă tine, dar pe care le ai mereu în suflet, chiar şi când sunt departe.

Nu cred în lumea de Dincolo, nu cred în Rai şi în Iad. Ştiu că nu-i bine, ştiu c-aş fi mult mai liniştit dacă aş crede în Viaţa de apoi, în Înviere, în Mântuire. Îmi asum însă nelinişti şi îndoieli pentru că nu pot crede în lucruri care sfidează cunoaşterea omenească. Cred, mai presus de toate, că Dumnezeu este în noi, în sufletul chinuit de întrebări fără răspuns şi în trupul care te trădează în fiecare iarnă. Cred în fiinţa bicisnică şi trecătoare care este Omul. Dacă Iisus Hristos a fost Omul care s-a jertfit ca să ne dea nouă Lumina, Calea şi Viaţa, atunci sunt pregătit să cred în acest Mântuitor.

Până la Viaţa veşnică, până la Mântuire sau Apocalipsă încercăm să ne trăim aşa cum putem, aşa cum ne pricepem viaţa cea de toate zilele pe un Pământ din ce în ce mai stresat. E o primăvară capricioasă, acum câteva zile ningea ca la Naşterea Lui, aşa că o să vă doresc Sărbători fericite cu convingerea că Învierea Domnului vă va aduce tot ce v-aţi dorit şi ceva în plus: sănătate, bucurie şi pace.