Decembrie este o lună a sărbătorilor de tot felul – religioase, laice, speciale. Dar este, în egală măsură, şi o lună a contestărilor de tot felul.  Începem cu 1 Decembrie, Ziua Naţională, o sărbătoare a românilor contestată de minoritatea maghiară şi chiar de o parte a intelectualilor regalişti, continuăm cu marile sărbători şi contestări prilejuite de Revoluţia de acum 21 de ani, sărbătorim apoi, fără contestaţii – slavă Domnului, măcar aici ne-am putut pune de acord... – naşterea pruncului sfânt, după care vine talmeş-balmeşul Revelionului, Vanghelionului şi artificiilor de stil care însoţesc întotdeauna ultima noapte a anului. O lună nebună, cu siguranţă, care te stoarce de energii mai mult decât orice concediu.

Revoluţia, aşadar, şi revoluţionarii încep să se-agite cam de pe la mijlocul lunii noiembrie. În general încep să ceară drepturi care, în opinia lor, li se cuvin. Pentru că, nu-i aşa, n-au luptat degeaba. Unii dintre ei, copii de 8-10-12 ani la Revoluţie, nu se pot despărţi de „drepturile” câştigate de pe urma corupţiei şi slăbiciunii dovedite de guvernările post-decembriste. Ei n-au citit Mizerabilii şi nu ştiu, probabil, cine a fost şi ce-a făcut Gavroche, dar au tupeul să ceară şi să primească indemnizaţii, terenuri, spaţii comerciale, tot felul de avantaje de pe urma calităţii de „luptători cu merite deosebite” demonstrate în decembrie 1989.

„Luptătorii” ăştia au ajuns luptători nu pentru că ar fi făcut vreo brânză la Revoluţie, cei mai mulţi au stat pe străzi, năuci, sau pe sub mese în propriile apartamente, iar „meritele deosebite” le-au revenit în schimbul unor sume de bani oferite şpăgarilor care s-au ocupat de problemele revoluţionarilor din fiecare judeţ în stil mafiot. Unii dintre ei trăiesc şi funcţionează bine-merci şi acum. Se ocupă cu revoluţia în continuare. Protestează şi cer drepturi pe care n-ar trebui să le aibă niciodată.

Îmi pare bine că Guvernul Boc a hotărât să suspende acordarea unor drepturi băneşti „luptătorilor cu merite deosebite” fabricaţi în laboratoarele de diplome ale falşilor  revoluţionari. Îmi pare bine nu pentru că vreau răul altora, ci pentru că nu suport perpetuarea unei nedreptăţi strigătoare la cer şi pentru că mi se pare că minciuna şi ticăloşia falşilor revoluţionari întinează memoria celor care a luptat cu adevărat, au murit sau au fost răniţi în zilele şi nopţile Revoluţiei române.

Revoluţia din Covasna a fost o parodie. Nu se ştie nici acum cine şi de ce a tras, au murit câţiva ghinionişti loviţi de gloanţe trase aiurea de militari speriaţi sau de civilii şi mai speriaţi care au primit AKM-uri fără nicio socoteală, în vreme ce „revoluţionarii de profesie”, instalaţi în balconul clădirii fostului Comitet judeţean al PCR, strigau lozinci mobilizatoare şi se luptau din birourile foştilor tovarăşi cu terorişti inventaţi de dezinformatorii de profesie... Am trăit zilele şi nopţile acelea nebune, în care securiştii otrăveau apa potabilă şi bruneţii cu păr cârlionţat erau bătuţi pe stradă, am fost în mijlocul evenimentelor şi nu-mi poate lua nimeni amintirile. Aşa că, vă rog, mai încet cu AKM-ul pe scări...

Ştiu că intru în gura multor pseudo-revoluţionari care s-au obişnuit să primească nişte drepturi necuvenite, dar nu pot să nu constat că primarul Antal Arpad are dreptate atunci când refuză să îi împroprietărească pe falşii „luptători cu merite deosebite” sau ce-or mai fi ei. Argumentul primarului e unul care ţine şi de logică, şi de bun simţ: Primăria Sfântu Gheorghe nu poate da terenuri aiurea în tramvai până ce nu se termină povestea (nesfârşită, cum cred că va fi şi cea a falşilor revoluţionari) retrocedărilor unor terenuri solicitate de foşti proprietari. Poate între timp se găseşte vreun guvern suficient de curajos să taie drepturile nemeritate acordate „revoluţionarilor” cu diplome făcute la comandă, contra-cost. N-aş paria nici un leu că minunea asta se va întâmpla vreodată, dar am dreptul să sper, nu?