N-am deloc intenţia să conving pe cineva că niciun preşedinte al României post-decembriste n-a făcut mai mult ca Traian Băsescu pentru independenţa Justiţiei. Dacă cineva mai crede, încă, în sinceritatea şi rezultatele notabile în lupta anticorupţie promovate sub regimurile Iliescu-Năstase, Constantinescu-Ciorbea, Ponta-Dragnea – e liber s-o facă. Dacă aceiaşi sau alţii ignoră libertatea totală oferită de Băsescu procurorilor şi judecătorilor (libertate care i-a adus în situaţia de urmăriţi penal şi arestaţi inclusiv pe Mircea Băsescu şi Elena Udrea) – sunt liberi ca păsările cerului să creadă, să spună şi să scrie ce vor, ce simt sau ce speră. Daţi-mi voie, însă, să am şi eu părerile mele şi să le şi spun, cu riscul (pe care mi l-am asumat demult) de a fi înjurat şi etichetat drept „băsist” – ceea ce nu-mi produce niciun inconfort pe plan psihic sau moral. Îmi dau seama că propaganda anti-băsistă exact asta urmăreşte: îngroparea în dispreţ şi uitare nu doar a regimului Băsescu, ci şi a celor care au crezut sau mai cred în rezultatele obţinute de Justiţie în lupta cu infractorii politici în mandatele fostului preşedinte. De ce ar trebui să credem, însă, în propaganda pesedistă şi nu în evidenţe, nu prea înţeleg... Adică arestările „peştilor mari” gen Vântu, Voicu, Năstase, Voiculescu, Cocoş, Bica, Videanu, Sârbu, Udrea şi câţi vor mai urma se datorează sprijinului consistent oferit instituţiilor statului în lupta anticorupţie de Iliescu, Constantinescu, Ponta, Dragnea?! Dacă nu îmbrăţişaţi ideea asta, atunci poate credeţi că marii infractori politici au intrat de bună voie şi nesiliţi de nimeni în puşcărie?! Orice se poate, la urma-urmei, cu o condiţie: să fim de acord că ura împotriva banditului Băsescu ţine loc de echilibru, bună credinţă şi logică.

Să revenim cu picioarele pe pământ şi să remarcăm câteva lucruri de natură să îngrijoreze: războiul Elenei Udrea cu generalul Coldea aduce în prim-plan neajunsuri mai vechi în legislaţia privind siguranţa naţională. A observat şi Victor Ponta nişte inadvertenţe şi s-a gândit că legile alea din 1992 trebuie revăzute, adăugite şi îmbunătăţite. Asta e vestea bună care ne vine de pe frontul Udrea-Coldea. Singura, pentru că urmează o serie de întrebări care te întorc cu gândul înainte de 1989: *De ce-ar trebui să ne fie frică de SRI, SIE şi celelalte servicii secrete? Nu sunt, ele, făcute pentru a sluji ţara şi poporul? *Sunt directorii serviciilor nişte supraoameni? Ar trebui să ni se-ndoaie genunchii şi să facem pe noi când le auzim slăvitele nume? *Cine controlează, în fond, activităţile serviciilor secrete? La mâna cui suntem?

Voi încerca să şi răspund, atâta cât mă pricep, cu gândul la fostele servicii secrete, pe care le-am cunoscut cât de cât în epoca Ceauşescu şi care tot în slujba poporului se aflau. *N-ar trebui să ne fie frică de nimeni şi de nimic, cu atât mai puţin de serviciile secrete, dacă n-avem nimic compromiţător de ascuns în biografia noastră, în activităţile curente, în conturile bancare sau în relaţiile privilegiate cu mai-marii zilei. Nimeni nu te poate şantaja dacă nu eşti şantajabil, nimeni nu te poate aresta doar pentru că un director al unui serviciu secret te antipatizează. Dacă s-ar întâmpla asta, dacă politicieni şi oameni nevinovaţi ar fi la cheremul unor oameni rău intenţionaţi din servicii, ar însemna să ne întoarcem în timp într-o aventură înfricoşătoare. *Directorii serviciilor secrete nu sunt supraoameni, dar pot ajunge supraoameni dacă activitatea lor nu este sub un control eficient. *Şi-acum, ce ne frământă: cine îi controlează pe cei care ne controlează? Aparent, avem un răspuns: Parlamentul, prin nişte comisii special constituite. În realitate: nimeni! Şi-aici este, de fapt, nenorocirea: comisiile parlamentare sunt nişte aiureli, nişte simboluri, nişte falsuri democratice încropite pentru liniştirea spiritelor bănuitoare şi curioase. Ajunge să vezi ce nume „ilustre” le populează ca să-ţi dai seama că NIMENI nu controlează, de fapt, serviciile noastre secrete sau vreun alt domeniu al vieţii noastre publice.

Da, ăsta este un motiv de îngrijorare perfect legitim. Dacă ne gândim, însă, că în Parlamentul României au fost aleşi, repet: aleşi, deputaţi şi senatori penali precum Becali, Năstase, Ridzi, Fenechiu, Chiuariu, Voicu, Udrea, dacă ne amintim că atâţia primari aleşi de noi înfundă puşcăriile, dacă realizăm că atâţia miniştri propuşi în funcţii de partidele alese de noi să conducă România au devenit clienţii DNA şi închisorilor de maximă siguranţă, dacă înţelegem că suntem părtaşi, prin votul nostru, la tot ce ni se-ntâmplă, atunci înseamnă că înţelegem şi cât de important este pe cine trimitem noi în Parlament, în administraţia publică locală şi indirect în comisiile parlamentare, în Guvern şi în toate instituţiile statului. Inclusiv la Preşedinţie, că era cât pe ce să ne-alegem cu Ponta-preşedinte...

Aşa cum era de aşteptat, „anchetarea” generalului Coldea de câţiva parlamentari prieteni ai SRI (cine ştie câţi „acoperiţi” or fi şi printre parlamentarii noştri...) a fost o frecţie la piciorul de lemn, o pierdere inutilă de timp, o manifestare a adeziunii aleşilor la politica înţeleaptă de cadre a SRI. Adică ce te poţi aştepta să afli de la generalul Coldea, care taie şi spânzură cu dosarele compromiţătoare sub braţ?! Ce pot face nişte parlamentari compromişi unui deţinător de secrete? Nimic, vă spun eu. Ceea ce înseamnă că rămâne cum am vorbit: războiul Udrea – Coldea are un câştigător previzibil nu doar pentru că Elena Udrea nu este credibilă şi nu produce dovezi, ci şi pentru că generalul Coldea nu poate fi atins de nişte parlamentari şantajabili şi compromişi.

L-am văzut citind pentru ziarişti un text care nu spunea nimic. M-a îngrijorat nu faţa anostă a generalului Coldea, asta intră în fişa postului la serviciile secrete, m-au întristat ticurile generalului, nervozitatea lui trădând nişte probleme de autocontrol. El să fie „stăpânul inelelor”, „deţinătorul Puterii” în stat? Între el şi Maior e o diferenţă care nu calmează pe nimeni.