Mi se-ntâmplă rar să fiu optimist şi şi mai rar să gândesc pozitiv. Sunt un sceptic incurabil şi fac eforturi mari să nu devin cinic la bătrâneţe – cercetătorii britanici au aflat că cinicii sfârşesc rapid în demenţă, ceea ce mă sperie suficient de tare ca să mă facă să mă orientez spre „bullshit-ul gândirii pozitive”, cum îi place lui Oliver Burkeman să spună în cartea sa „Antidotul”.

Ce vreau să spun este că întotdeauna mai există o speranţă. În orice, cu atât mai mult în politică. Prin urmare, idei precum „toţi sunt o apă şi-un pământ”, „nimic bun nu poate veni din nici o parte” şi altele asemenea – de care dau citind unele dintre comentariile dvs. de pe www.covasnamedia.ro – îmi creează, prin contrast, o stare de gândire pozitivă absolut necesară unui gazetar care nu are intenţia să-şi facă cititorii să plângă în fiecare zi.

Nu sunt nici ei, politicienii, toţi o apă şi-un pământ şi nu suntem nici noi, alegătorii, aceeaşi apă în acelaşi pământ. Dacă mergem pe varianta asta putem să ne luăm adio de la toţi şi de la toate, inclusiv de la viitorul nostru, al copiilor şi al nepoţilor noştri. Sigur, nu o ducem deloc bine, treburile ţării par să meargă din rău în mai rău, dar tocmai această realitate pe care mulţi dintre noi o sesizează ar trebui să ne facă să luptăm, să gândim, să căutăm şi chiar să găsim soluţii. Dacă partidele şi oamenii politici caută soluţii, de ce n-am căuta şi noi?

Nu ştiu cât de sincer şi de bine intenţionat este Crin Antonescu atunci când îşi anunţă retragerea din toate funcţiile politice înalte, dar ştiu că acest gest oferă unei bune părţi a electoratului românesc o speranţă. Speranţa se numeşte dreapta politică, pentru că, aşa cum bine sesiza unul dintre cititorii noştri citându-l pe Petre Ţuţea, cu stânga nici cruce nu-ţi poţi face, darămite să conduci o ţară... Şi mai concret, speranţa asta de care se agaţă partidele de dreapta ca înecatul de-un pai se numeşte alianţa-fuziune PNL-PDL-şi alţii de dreapta.

Să personalizăm: speranţa a cel puţin cinci milioane de români – din cei aproximativ 10 milioane câţi, probabil, vor vota un preşedinte la toamnă – se numeşte Klaus Johannis. Un neamţ din Sibiu care vorbeşte puţin, dar reuşeşte să fie convingător. Un neamţ care este văzut de mulţi români ca o salvare într-un moment extrem de complicat al istoriei noastre. Un neamţ care reînvie o tradiţie regală prea puţin aplicată la noi – rigoarea şi eleganţa nemţească. Rigoare şi eleganţă care au creat statul român şi care, apoi, au făcut din România o ţară frecventabilă împotriva regresiilor anunţate periodic de o genă balcanică parşivă.

Johannis nu are charisma lui Petre Roman şi nici darul vorbirii cu care ne-a impresionat Crin Antonescu. Dar Johannis e onest, nu are un trecut sau un prezent blamabil şi, peste toate, e credibil, are darul de a te face să-l crezi când spune „asta trebuie să facem, săpăm de-aici pân-aici şi nimic mai mult”. Mi-l închipui pe preşedintele României, Klaus Johannis, stând de vorbă cu cancelarul Germaniei, Angela Merkel, şi îmi surprind o licărire de zâmbet şugubăţ, semn că această alăturare face bine angoaselor unor sceptici.

Dar pentru ca neamţul Johannis să ajungă la Cotroceni este nevoie de o adevărată lecţie de pragmatism politic şi din partea liberalilor, şi din partea democrat-liberalilor. Pentru ca Johannis să reprezinte ceva în ochii electoratului românesc de dreapta, pretenţios şi mereu agitat, este nevoie ca PNL să renunţe la orgoliile de partid istoric, Brătieni şi alte nume care nu mai spun nimic majorităţii alegătorilor români, iar PDL să-şi lămurească electoratul că singura soluţie pentru ca România să nu devină o ţară nefrecventabilă este să-l voteze pe Klaus Johannis, candidatul unic al celor mai mari partide de dreapta. Nu Predoiu, nu Ungureanu, nu Diaconescu sau Udrea, ci Johannis.

Va fi un adevărat tur de forţă din partea lui Vasile Blaga şi a celorlalţi lideri democrat-liberali. Un tur de forţă pe care l-au început luni, când au votat în unanimitate fuziunea cu PNL. Un gest de o gravitate majoră, care va crea un singur mare partid de dreapta în România. Nu ştim cum se va numi el şi nu ştim cum se va face fuziunea asta. De fapt, nu ştim cu ce pierderi „colaterale” va fi înghiţită această găluşcă săsească – pe care Johannis o numeşte „fuziune prin comasare”, iar alţii îi spun „fuziune prin absorbţie” – de către membrii şi simpatizanţii care alcătuiesc „nucleul dur” al PDL în teritoriu. Ca să rămân în nota de optimism prudent în care am început, eu sper că pierderile astea nu vor fi nici foarte mari, nici foarte importante. Iar dacă vor fi, să fie, măcar vom şti cine pe ce parte merge...