„Să moară toţi, să piară toţi, să intre toţi la puşcărie, să nu mai auzim de ei şi să nu-i mai vedem!”. Cam astea sunt gândurile unei bune părţi a populaţiei care judecă de pe margine activitatea politicienilor din teren. E multă ură, e multă sete de sânge şi e multă sete de dreptate şi adevăr. Încrederea neamului românesc în clasa politică a ajuns pe la 10%, în vreme ce încrederea în instituţiile de forţă ale statului se tot duce în sus, spre 70%. Cam pe-acolo, pe la 75%, e şi încrederea românilor în preşedintele Klaus Iohannis.

Ce-avem, aşadar, aici? Avem o greaţă greu suportabilă faţă de politicieni, o silă nemaiîntâlnită faţă de tot ce semnifică „om politic” sau „partid”. Pe termen scurt, greaţa şi sila astea sunt ok, îţi găseşti alinarea, te eliberezi de stres înjurându-i, nevotându-i, dispreţuindu-i sincer, din toată inima. Pe termen mediu şi lung, însă, ura devine un instrument al neputinţei, îţi întunecă nu doar judecata, ci şi orizontul – nu mai vezi nicio luminiţă, cât de mică o fi ea, la capătul tunelului, vezi doar hoţi, nenorociţi şi ticăloşi peste tot, te simţi frustrat, nedreptăţit, prizonier într-un univers românesc pe care l-ai visat cu totul altfel cu 25 de ani în urmă.

Evident, ura nu-i o soluţie pentru nimeni şi pentru nimic. Ura nu construieşte nimic, nu rezolvă nicio problemă, ura îmbolnăveşte şi distruge. Putem fi critici faţă de cine vrem, poate să ne fie greaţă, milă şi silă, dar să-i urăşti pe politicieni e contraproductiv. Nu merită, de fapt, pentru că ei nu simt ura asta, dar tu trăieşti cu ea în fiecare clipă şi te distrugi încet-încet.

Important mi se pare să gândeşti constructiv şi pozitiv inclusiv în materie politică. E greu în România de azi, a fost greu şi în România de ieri, dar s-ar putea să ne ţină figura în România de mâine-poimâine. Altfel, care ar fi alternativa? Îi urâm pe toţi, îi băgăm pe toţi în puşcărie pentru că ştiu ei de ce, îi dispreţuim şi-i omorâm cu potop de invective pe toţi. Şi după? Ce facem, pe cine punem în locul acestei clase politice hoaţe şi nenorocite? Avem alta mai bună, pitită prin ungherele Palatului Cotroceni, şi n-o ştim? Poate fi România condusă doar de Iohannis, DNA, SRI, SIE, Armată şi BOR?

Evident, nu poate, pentru că ar însemna să fim iarăşi ce-am fost şi nu ne-a plăcut, deloc nu ne-a plăcut. Aşa că ar trebui să ne asumăm clasa politică, cu bunele şi relele ei, pentru că este exact oglinda votului nostru. Pe cei mai mulţi dintre hoţii şi îmbogăţiţii pe banii statului noi i-am trimis acolo, din 1990 şi până acum. Supăraţi şi indignaţi au dreptul să fie doar cei care nu pot vota pentru că sunt prea tineri. Da, ei pot înjura liniştiţi pe cine vor, ne pot înjura mai ales pe noi, cei care, votând sau nevotând, am creat acest monstru numit „clasă politică”.

Bun, şi ca să argumentăm disponibilitatea spre construcţie şi gândire pozitivă, să vedem cine sunt politicienii care aleargă după votul nostru în fruntea unor partide noi-nouţe: avem Partidul M10, cu un lider lipsit de charismă, dar căruia nu i se pot imputa prea multe (de Monica Macovei e vorba). Se spune despre el c-ar fi un partid-internet... Şi ce dacă?! Mai avem Partidul Naţional Român, un partid născut din ce-a mai rămas din PP-DD după ce Dan Diaconescu s-a asigurat de 5 ani şi 6 luni de închisoare cu executare (mă rog, asta s-a întâmplat chiar ieri, partidul e ceva mai vechi). PNR este condus de Daniel Fenechiu, un avocat şi deputat cu logică şi discurs, lipsit de încrâncenare şi suficient de convingător. Problema nu-i la el, ci la cei care-l însoţesc în acest partid, dar, credeţi-mă!, nu cunosc, n-am văzut şi n-am auzit de îngeri în politica românească. Toţi sunt nişte drăcuşori bine parfumaţi cu tămâie şi stropiţi cu agheazmă purificatoare din butoaiele Patriarhiei. Al treilea partid de care ştiu şi care s-ar putea să conteze la alegerile din 2016 (nu mai devreme, pentru că nu vor avea timp să fie cunoscute şi „înghiţite” de electorat) este Partidul România Unită al lui Bogdan Diaconu, un partid naţionalist cu mesaj explicit anti-UDMR, care ar urma să ocupe spaţiul gol lăsat de-alde Vadim, Funar şi alţi câţiva „români verzi” care s-au pierdut în ceaţa tranziţiei şi europenismului. Mesajul fostului pesedist Bogdan Diaconu va găsi un public care să şi-l asume, pentru că românii din Secuime, de pildă, dar şi ardelenii în general se simt părăsiţi şi trădaţi de guvernele şi partidele care au condus şi conduc România din ’89 încoace; în doze diferite, dar nemulţumirile şi reproşurile există.

Până când ne vor dezamăgi şi ei, să-i credităm pe noii veniţi pe scena politică cu speranţă şi încredere. La urma-urmei, ar trebui să fim imuni la potlogăriile şi minciunile lor, în 25 de ani de capitalism de cumetrie năşit de Ion Iliescu ne-au dezamăgit toţi sau aproape toţi, aşa că... noi să fim sănătoşi! Şi insist: nu-i urâţi, pentru că, dacă ne gândim bine, ei sunt oglinda în care ne privim. Noi i-am creat, noi suntem părinţii lor! Vor fi mai buni, mai cinstiţi numai atunci când şi noi vom fi mai buni şi mai cinstiţi!