Abia a trecut 1 Decembrie şi simt nevoia să mai rămân în atmosferă preţ de un editorial. Nu pentru a comenta despre cum a fost cu Noua Dreaptă în Sf. Gheorghe (s-a văzut destul de puţin, chiar dacă au atacat, în unele momente, „refrene” specifice tribunelor unui stadion de fotbal, mulţi i-au confundat cu membrii unui partid vechi şi încă anonim, Pentru Patrie), nici despre chefurile în cinstea Zilei Naţionale, ci despre nişte vorbe care mi-au atras atenţia şi pe care le-aş putea încadra la încăpătoarea rubrică „De ce iubesc România”. Zicea cineva: „România e o provocare continuă”.

Mare adevăr, foarte mare. Aş adăuga că ţara noastră este un spaţiu provocator, în care se dispută orice: Ziua Naţională (se înmulţesc pe an ce trece contestatarii zilei de 1 Decembrie), reţeta de fasole cu cârnaţi în Sfântul Post al Crăciunului, monarhia salvează România, moaştele sfinţilor 23 august şi 1 decembrie, cupluri şi cupleraiuri, Radu Banciu şi Monica Tatoiu... Se discută aprins, se dezbat teme esenţiale pentru prezentul şi viitorul unei Românii fascinante, provocatoare, autentice, adevărate. Atât de autentică şi provocatoare e România acestor ani încât locuitorii ei au tot mai des tendinţa de a pleca unde văd cu ochii, de preferinţă în Spania, de unde unii dau lecţii de bună purtare unei clase politice româneşti ticăloşite.

Vorbeam de dispute şi provocări? Păi să vă mai spun câteva. De pildă, ce ziceţi de faptul că Traian Vuia, celebrul Traian Vuia, nu a fost deloc un fan al unirii Banatului şi Transilvaniei cu România?! Omul îşi dorea o Transilvanie independentă, acuzând (pe bună dreptate, aş zice) clasa politică dâmboviţeană de balcanism şi corupţie (valabile atunci ca şi acum, doar că acum balcanismul şi corupţia s-au generalizat...).

Şi-am mai auzit o ciudăţenie greu de înghiţit: cică stema României Mari (din care cele mai multe elemente s-au păstrat şi în actuala stemă a ţării) a fost creată pe la 1921 de un „duşman al poporului român, locotenent în diviziile secuieşti”, heraldist şi pictor de blazoane care a lucrat o vreme şi la Muzeul Naţional Secuiesc din Sf. Gheorghe, pe nume Keopeczi Sebestyen Jozsef. Pentru creaţia sa, cu care ne mândrim acum cu toţii, se pare că omul a şi fost decorat de regele Ferdinand. Provocator, nu?!

Păi dacă aşa stau lucrurile cu „mândria naţională” şi provocările României, ce să mai zicem, fraţilor, de plictiseala care îi umilea, până nu demult, pe occidentali? Acum au scăpat de umilinţă, au o preocupare şi ei, nu le mai merge jucăria cu băncile, cu economiile, cu creditele, cu locurile de muncă. Au, în sfârşit, cu ce îşi bate şi ei capul.

Aşa că, în materie de provocări şi dispute noi dăm lecţii întregii lumi. Noi şi moldovenii de peste Prut. Că şi la ei e vânzoleală mare, nu se înţeleg de niciun fel, nici n-ar avea cum, aşchia nu sare departe de trunchi... Mă şi gândesc cum ne-am fi plictisit noi şi ei fără Iliescu, Voronin, Roman, Ghimpu, Miron Cozma, Constantinescu, Vitali Usturoi (ăsta e un deputat moldovean cu un nume inubliabil...), Băsescu, Ponta, Antonescu, Geoană şi-atâţia alţii care ne-au umplut nopţile şi zilele mai mult decât îşi pot dori nişte oameni normali.