Trăim într-o dulce debandadă generală, una de început şi de sfârşit al lumii. Poate nu al lumii în întregul ei, poate al lumii în care ne încurcăm noi, românii, reciproc. Suntem un popor care nu respectă niciun fel de reguli. Nu ne place să fim încorsetaţi, limitaţi, presaţi, înrolaţi, încazarmaţi, obligaţi să respectăm nişte reguli de conduită sau legi. Ne place, în schimb – avem o adevărată chemare pentru chestiile astea – să păcălim, să trădăm, să înşelăm, să furăm, să minţim, să ne facem că „n-avede, n-aude” când e vorba să o zicem pe-aia dreaptă. Ne place teribil să încălcăm legea şi regulile, suntem nişte răzvrătiţi.

Sfidarea regulilor înseamnă pentru mulţi pericol, primejdie, moarte. Nu pentru toţi, pentru unii puşcăria, de pildă, e o facultate în materie, devin profesori de dat în cap statului slab şi lipsit de autoritate, sfidează şi mai al dracu’ regulile şi legile după ce au învăţat să le ocolească.

Un consilier al consilierului unui fost prim-ministru a făcut patru ani (din şase) de puşcărie pentru c-a luat mită vreo trei milioane de dolari, a ieşit din pârnaie pentru bună purtare şi-acum dă statul în judecată la CEDO pentru că nu i-a creat condiţii de detenţie – în celula lui se fuma, iar individul era nefumător şi i-a cauzat, s-a ales cu o „bronşită astmatică”.

Păi să nu mori de plâns când auzi chestii de-astea?! Să nu te-ntrebi unde-s legea şi dreptatea? Cum să mai crezi în vorbele astea goale când vezi cât de ticălos acţionează tocmai cei care ar trebui să respecte primii legea, adică demnitarii, magistraţii, parlamentarii?! Magistraţii sunt primii dispuşi să ia mită, să încalce legile, să facă pe răzvrătiţii şi pe nesupuşii. Legile le fac avocaţii din Parlament după bunul lor plac, după care intră în scenă frăţia avocaţi-judecători, care îşi face de cap într-o societate bolnavă cum e a noastră.

Suntem un popor de răzvrătiţi de sus până jos, începând şi sfârşind cu „elita” politică şi administrativă. Sfidăm orice reguli, de la cele de circulaţie până la regulile care asigură funcţionarea instituţiilor esenţiale ale statului. Aleşii poporului sfidează propriile regulamente de funcţionare mulţumindu-se să zacă, nesimţitori, în Parlament, şefii de instituţii se îmbogăţesc din mita luată de la subalterni, miniştrii se fac că lucrează din greu dar stau cu ochii pe ceas, rugându-se să mai treacă o zi la „butoane”... Ăştia suntem şi n-ar trebui să ne mire deloc lipsa de performanţă şi veşnica orbire care însoţesc toate activităţile noastre politice, economice, sociale.