Aş rămâne la poliţistul Godină, pentru că a devenit un caz-exemplu din care poţi învăţa şi ce să faci, şi ce să nu faci dacă eşti poliţist sau funcţionar public în solda statului român. Multă lume îl critică pe Godină: şi-a înregistrat propria activitate pentru a veni mai târziu cu dovezi, a aşteptat momentul potrivit, poate şi-a înregistrat şi colegii, e un ticălos părtaş şi el la ticăloşia sistemului şi multe altele. Şi mai multă lume îl apreciază pentru curajul de care a dat dovadă „turnându-şi” superiorii şi clienţii din trafic. Mă număr printre cei din urmă, pentru că îmi dau seama ce complicat e să lupţi cu un întreg sistem.

Dar mi se pare că mai mult decât un caz-exemplu, de urmat sau nu, ce a făcut Godină înseamnă implozia unui sistem poliţienesc caracterizat prin supunere oarbă, dependenţă politică, umilinţă şi heirupism la comandă. O fi având păcatele lui, nu sunt un bun cunoscător al vieţii de poliţist şi cu atât mai puţin al activităţilor lui de serviciu, dar Godină s-a scuturat de păcatele astea în momentul în care n-a vrut să mai accepte supunerea, dependenţa, umilinţa şi heirupismul. Gândiţi-vă puţin ce-ar fi ca toţi poliţiştii, toţi funcţionarii publici, toţi „servanţii” instituţiilor statului să refuze intrarea în pluton, să refuze „ciocul mic”, să refuze toate umilinţele şi tribulaţiile la care sunt supuşi de sistemul obedient moştenit de la regimul comunist.

Marian Godină pare a marca începutul unei revoluţii în Poliţia Română. Nu pentru că şi-a înregistrat convorbirile din trafic, nu pentru că şi-a turnat clienţi, colegi sau şefi, nu pentru că socializează şi comunică inteligent pe Facebook şi nici măcar pentru că a reuşit să scrie o carte despre ce i s-a întâmplat lui în Poliţia Braşov. Gloria asta e una trecătoare, ea naşte deja controverse, antipatii, invidii. Revoluţia lui Godină se referă la libertatea de exprimare şi demnitatea lucrătorilor din sistemul poliţienesc. Este ca o rază de lumină care se întrevede la capătul unui tunel întunecat. De aici, probabil, şi solidaritatea multor poliţişti cu Marian Godină: s-au săturat să execute fără să gândească, să suporte umilinţe şi mustrări atunci când îşi fac datoria, să fie „oameni buni la toate” atunci când şefii ierarhici le dau ordin.

Sigur, e doar un început, la noi toate se gândesc pe termen scurt. S-ar putea ca Marian Godină să fie îngropat în uitare chiar de sistemul pe care l-a devoalat, ştim bine că sistemul se apără şi contraatacă. Nu vom scăpa curând de poliţişti şi funcţionari publici şpăgari, obedienţi, manipulaţi, fricoşi, servili, hoţi, corupţi. Am citit în acest ziar despre unul de la serviciul de cazier judiciar care îşi completa leafa cu vreo 900 de lei pe lună, pe care-i delapida din sumele date de clienţi pentru acest serviciu. Dădeai 10 lei ca să ţi se elibereze o dovadă de cazier judiciar şi amărâtul ăsta şi-i băga în buzunar, nu-i vărsa în casieria serviciului. O găinărie în toată regula, pe care mulţi o pun pe seama salariilor mici din sistem. N-aş fi de acord cu scuza asta, aproape toţi funcţionarii publici şi aproape toţi poliţiştii au lefuri suficient de mici ca să fie tentaţi să fure sau să ia şpagă. Şi, totuşi, nu toţi o fac. Mai mult decât atât, nu o fac doar cei cu lefuri mici, ci mai ales şefii şi şefuţii cu salarii mari – n-aş apela decât la „pilda” procurorilor, şefilor din administraţie şi înalţilor funcţionari care se coboară la şpăgi cât leafa lor pe-o lună, sau la un viţel, un porc Mangaliţa sau carne de vânat. Ăştia chiar n-ar avea de ce să ceară şpăgile astea, şi totuşi o fac. E o obişnuinţă nenorocită, e o genă defectă de pe vremea când dădeam peşcheş turcilor, e amintirea unor deprinderi ticăloase ale boierilor scăpătaţi, hârşiţi în rele?! Din toate câte-un pic, probabil, important e că obiceiul s-a păstrat şi uite că ne luptăm cu el şi în mileniul trei, cu foarte mici şanse să scăpăm de obiceiurile umilitoare moştenite sau inventate de şmecherii descurcăreţi de care România e mult prea plină.

Este unul din motivele pentru care înclin să cred că poliţistul Marian Godină este un exemplu. Nu un erou, ci doar un exemplu de urmat. Afirm acest lucru pentru că sunt absolut convins că în acest sistem ticăloşit funcţionează o majoritate onestă şi de bună credinţă, care trebuie însă motivată, scoasă din anonimat şi tăcere şi angrenată în bătălia pentru schimbarea din interior a instituţiilor statului. Poate că a venit vremea să nu mai fim o Românie resemnată, umilă, asociată mereu mămăligii care nu explodează. Poate că ar trebui să lucrăm, cu noi înşine dar şi cu alţii, pentru a deveni o Românie luptătoare, curajoasă, demnă. Ştiu, sunt vorbe mari, nu obişnuiesc să le spun dar din când în când nu strică să ne amintim cât de mult datorăm Ţării în care ne-am născut, în care trăim şi în al cărei pământ ne vom eterniza visurile. România nu se va schimba dacă noi, cei care o populăm, nu ne vom schimba.