Prin anii ’70, tineri angajaţi la proaspătul cotidian „Cuvântul nou” din proaspătul judeţ Covasna, învăţam să convieţuim cu colegii de la ziarul maghiar „Tukor” combinând o bere cu un rom mic la restaurantul de lângă redacţie. După o oră de experienţe profesionale împărtăşite şi câteva beri, discuţia ajungea invariabil la momentul sincerităţii depline, când colegii maghiari începeau să pună întrebarea-cheie, mereu aceeaşi: „Ce căutaţi voi, românii, aici, cine şi de ce v-a adus în Ardealul care n-a fost al vostru şi nici nu va fi vreodată?”. Din fericire, nu ne băteam niciodată decât în vorbe, unele grele, pe care de obicei le uitam până la proxima întâlnire.

De-atunci a trecut aproape jumătate de secol, dar lucrurile nu s-au schimbat prea mult. A apărut Dumnezeul Internet, care ne arată goliciunea de caracter sau preaplinul de patimi. În materie de „ce căutaţi voi, românii, în Ardealul care nu-i al vostru” am găsit o postare elocventă pe Internet, ataşată cu mândrie de un etnic maghiar. Iată ce idei vântură un poem recitat de o tânără de 15 ani la o manifestare a maghiarimii:

„*Marile Puteri au rupt Ungaria în bucăţi şi-au dat Ardealul românilor *Pe toţi maghiarii îi doare Trianonul *E greu să fii ungur în România *Pământul Ardealului e doar al ungurimii şi al nimănui altcuiva *Nu ne vom lăsa niciodată casele în mâinile românilor lacomi *Ungurii se vor bate şi vor muri pentru Ardeal *Ardealul aparţine doar Ungariei Mari”.

Nu ştiu dacă poemul cu pricina aparţine fetei de 15 ani care l-a recitat cu determinare, unui clasic maghiar sau unui poet contemporan. Nici nu contează, ce îngrijorează este altceva: îndoctrinarea tinerei generaţii cu idei care n-au nicio legătură cu realitatea europeană. Ideile astea vin dintr-o frustrare istorică, dar îşi găsesc un rol şi un rost nefast într-o Europă care începe să-şi ridice garduri la graniţe, o Europă care se depărtează tot mai mult de sloganul atât de generos-uman: „Toţi pe lume fraţi noi suntem”... Se resuscitează idei imperialiste, xenofobia începe să-şi găsească loc în programe de guvernare alternative.

E greu să fii ungur în România? Cu siguranţă e greu. Ne-o spune şi primarul nostru, Antal Árpád, în pieptul căruia va bate întotdeauna o „inimă de secui”. Asta e foarte bine şi foarte normal, nu cred că a încercat cineva să-i pună în piept o inimă de român. Ceea ce încearcă şi nu reuşeşte statul român este să loializeze administraţiile locale, indiferent de zona etnică în care acţionează. O loialitate pe care orice stat şi-o doreşte de la oricare cetăţean al său. Altfel, în materie de proastă guvernare statul român nu face diferenţe între maghiari şi români, ne uneşte aceeaşi politică mizerabilă şi ineficientă.

V-aţi gândit vreodată, totuşi, stimaţi concetăţeni de etnie maghiară, cât de uşor e să fii român în Ţinutul pe care dvs. îl numiţi secuiesc?! Cât de uşor e să nu te simţi acasă într-o comunitate ostilizată de sloganuri şi discursuri precum cel recitat de tânăra fără nume la o sărbătoare a unei minorităţi etnice? Cât de uşor e să fii mereu în gardă într-un mediu care se străduieşte să te facă să te simţi străin în propria ta ţară?!

Pe mine nu mă dor vorbele politicienilor maghiari; ca şi cei români, ei spun doar ceea ce ştiu că vrea să audă electoratul pe care îl manipulează. Ce mă doare şi mă îngrijorează este, repet, îndoctrinarea tinerilor maghiari: „Ne vom bate şi vom muri pentru Ardeal” – spune o fată de 15 ani! Asta mi se pare periculos pentru toată lumea, inclusiv pentru statul român. Dacă aşa sunt crescuţi şi educaţi tinerii maghiari, ce viitor poate avea comunitatea românească din HarCov, o inimă a ţării în care ar trebui să se simtă „acasă” şi unii, şi alţii?! Ce viitor poate avea Transilvania românească şi România ca stat unitar?!

Peste doi ani, România va sărbători cu fastul care deja se ghiceşte centenarul Marii Uniri. 2018 va fi un an în care o parte a ungurilor din România şi o altă parte a celor din Ungaria se vor simţi mai frustraţi ca niciodată. Ce va fi atunci, dacă acum ni se recită „Ardealul aparţine doar Ungariei Mari”? Unde veţi trimite „inimile de români” refuzate de „inimile de secui” şi de „inimile de unguri” din cele trei judeţe din inima României?!

S-ar putea să fie greu să fii ungur în România; ne despart, se pare, mai multe decât ne unesc, trecutul încă îi bântuie pe mulţi dintre noi, iar separatismul etnic funcţionează cu efecte crunte pe termen mediu şi lung. Dar, credeţi-mă, e cel puţin la fel de greu să fii român în ţinutul secuiesc pe care vi-l doriţi ori autonom, ori anexat Ungariei Mari! Nu ne invidiaţi, pentru că nu suntem deloc de invidiat! Suntem, de fapt, în cea mai ingrată postură: refuzaţi de majoritarii locali, ignoraţi de statul român căruia îi încurcăm socotelile politico-etnice. Altfel spus, suntem ai nimănui şi-ai tuturor, cetăţeni ai unei lumi pe care n-o mai înţelegem.