O genă defectă ne-a ţinut mereu departe de calităţile cu care ne gratulăm acum, autoamăgindu-ne: noi, românii, suntem cinstiţi, harnici, omenoşi, drepţi, empatici. Suntem o sumă de alcătuiri miraculoase, la care au contribuit strămoşii noştri, se ştie, cei mai drepţi şi viteji dintre traci... Gena asta defectă, pe care n-am recunoscut-o niciodată, ne-a transformat, de fapt, în ceea ce suntem astăzi: un popor cu un orizont nesigur, dominat de frică, labil ca trestia lui Exupery în faţa provocărilor de tot felul – ne îndoim permanent dar nu ne rupem niciodată...

Nu există oameni providenţiali printre noi. Există doar actori care joacă acest rol, cum ar fi Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Traian Băsescu, Klaus Iohannis şi toată liota de premieri, miniştri, parlamentari şi alte înalte oficialităţi care au jurat cu mâna pe Biblie să ne apere de Cel rău... Nu ne-au apărat, dimpotrivă, cei mai mulţi dintre ei s-au făcut frate cu Necuratul pentru a trece puntea către foloase necuvenite de tot soiul. A găsi azi un singur nume, unul singur, de om politic care se bate pentru Adevăr şi Dreptate, gata să-şi sacrifice viaţa şi interesele pentru a aşeza România pe harta naţiilor civilizate, frecventabile, este o întreprindere riscantă.

Şi totuşi, după istoria cu bancnota de 100 de lei pierdută de cineva prin sala de şedinţe a Camerei Deputaţilor, bancnotă pe care nimeni n-a avut curajul să şi-o revendice, sau măcar să pună mâna pe ea ridicând-o de jos, după întâmplarea asta amuzant-pilduitoare mi-a venit în minte un nume: Laura Codruţa Kovesi. Un nume pe care societatea românească îl asociază automat DNA şi luptei anticorupţie, chiar dacă d-na Kovesi nu este om politic. Un nume care te duce cu gândul la vremea lui Vlad Ţepeş, când lăsai pungi pline cu bani pe drumuri şi nu le fura nimeni. Şi cam atât, pentru că de la Ţepeş încoace toate au fost cu „para-ndărăt”, obiceiurile fanariote rezistând şi multiplicându-se până în zilele noastre.

Aici am ajuns, practic, după 26 de ani de capitalism de cumetrie năşit de Ion Iliescu şi aproape 50 de ani de comunism oneros. Sărbătorim 150 de ani de existenţă a Casei Regale dar nu ştim mai nimic despre regii şi reginele noastre, suntem nişte ignoranţi în această materie. Dacă am cerceta mai adânc trecutul istoric, am afla că nici măcar Casa Regală nu a fost ferită de acuzaţii de corupţie, de afaceri necurate şi netransparente cu guvernele care s-au succedat la conducerea ţării de la Carol I încoace. Regii au contribuit la crearea statului român modern, dar de fiecare dată Ţara a plătit preţul acestui lux. Regele Mihai este singurul care, dacă ignorăm povestea cu vagoanele de aur cărate peste graniţă când a luat drumul exilului, nu are pe conştiinţă afaceri şi treburi încurcate cu iz de corupţie politică. Dar cam atât, cam pe-aici se opreşte rolul binefăcător al personalităţii sale în istoria ţării – nu e momentul să revenim asupra subiectului, nu putem decât să-i dorim însănătoşire şi viaţă cât mai lungă.

Ne rămâne, deci, să constatăm că istoria noastră este un lung expozeu de fărădelegi comandate de la nivel înalt, întrerupt din când în când de fapte de arme şi negocieri glorioase, care ne-au adus acolo unde ne aflăm astăzi. Avem cu ce să ne mândrim, dar nu atunci când subiectul în discuţie se referă la corupţie, onestitate, cinste, dreptate. Aici mai e mult, foarte mult de lucrat.

Şi uite cum, încet-încet, ajung la titlul editorialului: Laura Codruţa Ţepeş. O îngemănare a unui obicei prea-slăvit de marele Eminescu cu meandrele concretului realist-capitalist de după 600 de ani. Într-un „parlament al hoţilor”, cum pe nedrept sau pe drept, judecaţi dvs., este considerat Parlamentul României, o bancnotă de 100 de lei nu este atinsă de nimeni de FRICĂ. Nu cinstea, nu educaţia aleasă, nu civilizaţia, nu curăţenia obiceiurilor i-au oprit pe aleşi să ridice suta de lei, ci FRICA de o cameră ascunsă pe care DNA-ul Codruţei Kovesi ar fi putut-o instala în Camera Deputaţilor. Ţepeş îi trăgea în ţeapă, Codruţa îi bagă după gratii. FRICA e sentimentul dominant cu care se prezintă aleşii noştri la lucru – atunci când se prezintă, adică rar. Vă daţi seama unde am ajuns după 26 de ani în care ne-am bătut joc de lege, de instituţiile statului, de Justiţie, de tot ce funcţionează cât de cât în ţara asta?! Vă daţi seama ce trist şi frustrant este să constaţi că singura instituţie şi singurul om în care ai încredere sunt DNA-ul şi procurorul şef al Direcţiei?! Nu-mi spuneţi de Armată şi Biserică, încrederea în ele ţine de tradiţie şi îndoctrinare, nu de adevărul pe care îl exprimă.

Dacă Laura Codruţa, Kovesi sau Lascu, n-are importanţă, ar candida la Preşedinţia României peste trei ani, când tocmai i se termină actualul mandat de procuror şef al DNA, nu m-aş bucura deloc. Ar sta, probabil, foarte bine în sondaje, dar rostul ei, locul ei în România noastră bolnavă de coruptită nu este de spectator la Cotroceni, ci acela de a tăia în carne vie, de a „extirpa tumorile canceroase” – cum spunea zilele trecute Cristian Tudor Popescu. Asocierea ei cu Ţepeş nu este o întâmplare tocmai pentru că lupta cu corupţia este departe de a se fi încheiat. Dacă mă gândesc bine, lupta asta nu se va termina niciodată: se vor găsi mereu unii care să creadă că mai deştepţi şi mai şmecheri decât ei nu e nimeni...