Patru membri ai unor partide şi organizaţii extremiste din Ungaria nu mai sunt doriţi pe pământul României vreme de un an de zile. Cu această extrem de drastică măsură, Guvernul României a pus la punct convieţuirea interetnică în România şi bunele relaţii cu vecinii unguri. Nu mai avem probleme cu maghiarii din interior şi exterior: în interior România este arbitrată de UDMR, iar din exterior nu mai intră picior de extremist graţie ministrului Oprea şi preşedintelui Băsescu. Să ne fie de bine!

Asiguraţi de bune relaţii dinspre partea ungurească, tocmai când ne gândeam să sărbătorim victoria Guvernului asupra extremiştilor maghiari ne sugrumă vestea că Republica Moldova e pe cale să piardă Transnistria. O provincie mai mult decât autonomă a Moldovei, care n-are nicio treabă cu Moldova şi vrea la Rusia. Aşa cum vrea şi o altă provincie autonomă a Republicii Moldova, locuită de nişte găgăuzi care, pentru că nu prea ştiu ce sunt, le place să se considere ruşi.

Este o invazie de referendumuri şi transferuri de putere de la o republică la alta din cadrul fostei URSS. Exemplul Crimeii este molipsitor, nostalgicii ruşi îşi vor înapoi Uniunea şi acţionează în acest sens în toate fostele republici. Sau aproape în toate, pe noi interesându-ne cele din apropierea hotarelor României. Micile republici se trag spre puternicul stat rus, care le oferă protecţie sub formă de gaz, petrol şi vodcă – elemente vitale în fosta Uniune Sovietică, un imperiu atât de rece încât, fără ele, democraţia nu rezistă.

Refacerea URSS este vrerea noului ţar. Aclamat şi adulat de ruşii din fosta Uniune, Putin a ales calea confruntării cu Occidentul, revenind la un război rece care se poate transforma oricând într-unul fierbinte, extrem de fierbinte şi extrem de periculos pentru întreaga lume. În acest război, amănunte precum Crimeea, Transnistria, Georgia, Găgăuzia, Moldova nici nu contează. Ruşii se închină la icoana lui Putin şi jură cu mâna pe crucea crestată pe Kalașnikovul cu care au cucerit Germania nazistă: „Facă-se voia ta, împărate, te vom urma până la victoria finală”.

Victoria finală este, desigur, refacerea Uniunii Sovietice. Lucru oarecum simplu de înfăptuit, câtă vreme Rusia lui Putin culege roadele unei politici perverse a tuturor preşedinţilor ruşi: aceea a conflictelor îngheţate. Mihail Gorbaciov a lăsat doar impresia că dezintegrează definitiv URSS, de fapt „eroul” Occidentului a lăsat moştenire nişte conflicte latente în interiorul unor ţări cu probleme, cum ar fi Georgia, Ucraina, Moldova. Bazat pe prezenţa masivă a populaţiei ruse în aceste ţări, ţarul Putin trece acum la acţiune, reconstruind din frânturi o nouă Uniune Sovietică. Un vis irealizabil pentru orice minte normală, pentru că n-ar însemna decât apariţia unor noi conflicte îngheţate, noi războaie, noi disensiuni.

Plus un război rece care n-ar fi deloc benefic unei Rusii slăbite economic şi dezorientate social. Am văzut o demonstraţie la care au participat 50.000 de ruşi, la Moscova, în favoarea Ucrainei. Este un semn, vor urma, cu siguranţă, şi altele. SUA şi Uniunea Europeană nu vor putea asista impasibile la loviturile de forţă ale lui Vladimir Putin. Mai devreme sau mai târziu marile puteri se vor trezi, vor înţelege jocul ticălos al Rusiei revizioniste şi vor izola această ţară. Nu-mi dau seama cu ce urmări, ruşii ştiu să trăiască sub blocadă – vezi Stalingradul anilor 1940.

Cineva m-a întrebat zilele trecute: de ce SUA se pot angaja în tot felul de bătălii, oriunde-i taie capul, şi Rusia nu? De ce se poate amesteca America în Irak, în Iugoslavia, în Africa şi Orient fără ca nimeni să le poată spune ceva?

Am regăsit întrebările astea în discursul ţinut marţi de Vladimir Putin în faţa Dumei de Stat a Rusiei. Eu unul ştiu un singur răspuns: amestecul SUA în politica unor state suverane înseamnă un aport de democraţie în zone dictatoriale, fără să putem exclude evidente interese economice. Războiul rece pe care se pregăteşte să-l declare Rusia în încercarea de a reconstrui URSS este un atac împotriva democraţiei de factură occidentală, vizând întoarcerea la un autoritarism discreţionar de tip bolşevic. Nu am niciun strop de încredere, din foarte multe motive, în democraţia sovietelor lui Putin. În anii ’90, când mă bucuram de „dezordinea” creatoare de monştri înfăptuită de Gorbaciov în Uniunea Sovietică, tatăl meu, cunoscător al sufletului rus după o îndelungată experienţă de război, m-a avertizat: „Ruşii nu vor renunţa niciodată la Uniunea Sovietică, aşa cum nu vor renunţa la Tolstoi, cazacioc şi vodcă”. Avea dreptate...

Să ne pregătim, aşadar, de un război rece. De data asta, însă, vom fi de partea corectă şi ne vom încălzi cu whisky şi bere nemţească.