Este din ce în ce mai clar că UDMR are nevoie de cel puţin patru ani de Opoziţie. Ar fi o purificare, o spălare de păcate necesară – atât cât se poate, pe liderii maghiari va fi greu să-i cureţe, vreodată, cineva de o manieră consistentă, durabilă şi credibilă – pentru un partid care de 22 de ani s-a strecurat mereu printre, pe lângă, uneori prin toate guvernările, urmărind doar interesele liderilor şi, uneori, ale etnicilor maghiari din România. Nevoia de a intra în Opoziţie este, de altfel, recunoscută chiar de preşedintele UDMR, Kelemen Hunor, într-un  moment de sinceritate la fel de rar în politica noastră ca eclipsele de soare.

Şi-atunci, care-i problema, ce-i împiedică s-o facă? Mai multe, în primul rând tentaţia de a fi „în teren”, nu în tribune... Adică acolo unde se fac şi se desfac înţelegeri, negocieri, tratate, miniştri, acolo unde se fac jocurile care te menţin la Putere. Păi cum mai puteau nişte opozanţi netrebnici, fie ei şi maghiari, să o mai facă pe Monica Macovei lustrabilă dacă nu erau la guvernare şi dacă nu-şi şantajau colegii de coaliţie?! Cum să n-o lustreze ei pe fostul „procuror comunist” Monica Macovei, cea care i-a obligat să înghită „găluşca” amară a incompatibilităţilor, declaraţiilor de avere şi conflictelor de interese din legea ANI?! Parlamentarii UDMR au fost, sunt şi vor fi mereu adversari ireductibili ai luptei împotriva corupţiei, chiar dacă se declară săraci, cinstiţi şi foarte preocupaţi de viitorul „democratic şi european” al României. Liderii maghiari, începând cu senatorul Verestoy, continuând cu „procurorul comunist” Kozsokar (fost judecător al Curţii Constituţionale!) şi terminând cu ministrul Borbely, vor fi întotdeauna partizanii separatismului etnic inclusiv în materie de legi şi regulamente, ei vor susţine mereu discriminarea pozitivă a etnicilor maghiari în raport cu legile româneşti şi cu obligaţiile pe care cetăţenii acestei ţări le au faţă de aceste legi.

În al doilea rând, patru ani în Opoziţie înseamnă o înfrângere a UDMR în faţa  „concurenţei” politice care s-a ivit, implacabil, în interiorul etniei maghiare. Apariţia a încă două partide cu oarecari şanse de a fura din cele 6-7 procente clasice ale UDMR dă frisoane liderilor acestui partid. Ieşirea de la guvernare şi asumarea unui statut de „independent” în raport cu alianţele partidelor româneşti presupun o recunoaştere a înfrângerii, o intrare în „plutonul” codaş, lângă PDL, PRM, PPDD... Grea situaţie, urât de tot, nasol rău!

Aşa că, fie doar şi din aceste două motive, UDMR nu prea are loc de-ntors. Mai exact, ori rămâne până la sfârşit cu actuala Coaliţie, şantajând şi negociind după modelul Macovei tot ce se mai poate, ori se alătură viitoarei coaliţii care va guverna ţara – ceea ce va fi mai greu de făcut, dar nu imposibil, după declaraţiile belicoase ale PNL şi PSD. Repet, greu dar nu imposibil, pentru că totul depinde de procentul USL la viitoarele alegeri.

Cu statutul de partid cu adevărat independent UDMR nu este deloc obişnuit, el este pomenit doar în declaraţii, dar cu siguranţă nu este luat de nimeni în serios. Pentru că atunci s-ar duce pe apa Oltului toate avantajele, toate înlesnirile, toate chilipirurile şi învârtelile şi coţcăriile politico-financiare la care UDMR a fost parte vreme de aproape 22 de ani.