Scriu textul de faţă şi în urechi îmi răsună rugăciunile unei slujbe la nivel înalt, în care, sfinţindu-se apa pentru care se calcă apoi oamenii în picioare ca s-o aibă 30 de ani (sfinţită fiind, atâta ar ţine), prelaţii se roagă pentru dispariţia vrăjmăşiei dintre noi, muritorii. Pace şi binevoire între oameni? Ce vis frumos, doar biserica mai poate crede în himera asta, în condiţiile în care e nevoie de fapte, nu numai de vorbe, oricât de prea-sfinţite şi bine intenţionate ar fi ele.

De 24 de ani trăim iernile unei vrăjmăşii care nu se mai termină. Sărbătorim naşterea Mântuitorului plângând pe mormintele celor care au murit la Revoluţie, la lovitura de stat, la evenimentele sau orice-o fi fost în iarna lui 1989. Plângem, blestemăm, înjurăm, promitem răzbunare, dorim răul aproapelui indiferent de rasă, sex, etnie şi profesie. Morţii din decembrie ’89 nu ne lasă nicio şansă de împăcare cu noi şi cu alţii. Dar nu morţii sunt pricina vrajbei româneşti, ci propriile noastre neputinţe, orgoliile nemăsurate, lăcomia neostoită, dorinţa deşartă de Putere. Toate defectele astea, moştenite sau nu din anii comunismului, ne-au adus în situaţia de a sparge cu ură oglinda în care ne privim după 24 de ani de democraţie profund originală, construită anapoda, pe temelii firave, în care n-am zidit-o în ziua de Crăciun pe curata şi iubitoarea Ană a lui Manole, ci pe Elena şi Nicolae. Ne-am zidit blestemul, şi zidul ăsta e solid şi ţine...

Acum 24 de ani am aplaudat şi-am urlat de bucurie, împreună cu majoritatea covârşitoare a poporului român, la auzul veştii că dictatorii fuseseră împuşcaţi la Târgovişte. Acum... Jumătate din populaţia ţării se gândeşte cu nostalgie la vremurile acelea. Cu sau fără motiv, apreciem altfel trecutul recent. Trăind într-un prezent urât, fără nicio perspectivă şi cu prea puţine speranţe, conduşi de o clasă politică a cărei rapacitate face uitate blestemăţiile şi ticăloşiile elitei comuniste, uităm foarte repede cum a fost şi cât de rău a fost. La urma-urmei, ce deosebire să facă omul de rând între suta de lei la leafă cu care se amăgea că ne amăgeşte Odiosul în ultima lui cuvântare şi creşterea cu 50 de lei a salariului minim promisă de Victor Ponta după exact 24 de ani?! Am evoluat ioc, cum ar zice turcul.

De fapt, am dat înapoi ca racul, pentru că în materie de relaţii sociale rămâne cum am vorbit, ne duşmănim şi ne vrăjmăşim cumplit. Iarna a devenit anotimpul preferat pentru proteste, manifestaţii ale tinerilor, bătăi între jandarmi şi nişte amărâţi de ţărani din cel mai sărac judeţ al ţării, împuşcături în stradă între bande rivale de hoţi, înjurături televizate între băsişti şi antibăsişti, pontişti şi antipontişti, prieteni şi duşmani ai gazelor de şist şi altele de felul ăsta. Ca o cireaşă pe tortul amar al neputinţei şi nepriceperii guvernanţilor, prima zi a anului a însemnat şi introducerea a 34 de noi biruri... Păi nu? Pe vremuri scriam şi citeam titluri precum „Primele zile, primele succese”. Care-ar fi diferenţa, la urma-urmei? Atunci ne minţeau comuniştii, pentru că nu erau niciun fel de succese (nici cei care scriau despre ele nu credeau că ele sunt reale), acum ne mint social-democraţii şi liberalii, ajutaţi din Opoziţie, cu puţinele lor puteri, de democraţii lui Blaga şi mult mai eficient de Antenele celui mai important turnător al României socialiste.

Nu văd niciun semn că vrajba românilor s-ar termina, aşa cum ne promite Ponta, odată cu sfârşitul regimului Băsescu. Şi asta pentru simplul motiv că piatra de temelie a vrajbei noastre n-a pus-o actualul preşedinte, ci primul şef de stat pe care l-a avut România post-decembristă, Ion Iliescu. Iar dacă vi se pare că între primul ministru Victor Ponta şi potenţialul viitor preşedinte Crin Antonescu va fi „pace şi binevoire” cu binecuvântare de la  Patriarhie, înseamnă că sunteţi nişte visători incorigibili. Ceea ce, la urma-urmei, nici nu-i aşa rău.

O să ziceţi, înjurându-mă duios, bine-bine, şi ce soluţii ai tu, care le ştii pe toate? Vă voi răspunde pe loc, cu aceeaşi duioşie: n-am nicio soluţie! Răul, ignoranţa, lăcomia, aroganţa lor sunt creaţia noastră vreme de 24 de ani, noi am construit această clasă politică despre ale cărei rădăcini tocmai am vorbit. Tot noi va trebui, cândva, dacă s-ar putea în acest secol ar fi minunat!, să schimbăm câte ceva, dacă nu cumva totul. E datoria noastră, dacă nu faţă de noi, măcar faţă de copiii, nepoţii şi stră-strănepoţii noştri.