Dumitru MANOLĂCHESCU

Despre romi, ţigani sau cum vreţi să le mai spuneţi s-a scris mult în ultima vreme. Mă asociez celor pe care problema romilor îi preocupă la modul latent, în sensul că n-am altă posibilitate de a reacţiona decât să scriu la ziar şi să par panicard-moralizator, ceea ce este incomod pentru mine şi inutil pentru societate. (Fiind de modă veche, încă mai cred că orice scriere are un rost şi un mesaj, oricare ar fi el, nu scrii la ziar doar ca să te bagi în seamă sau să te afli în treabă.) Astfel încât, după ce mi-am dat seama că romii-ţigani sunt definitiv marginalizaţi şi părăsiţi de deşteapta şi incoerenta societate românească, am renunţat să-mi mai bat gura de pomană. Şi am făcut-o cu oarecare tristeţe şi îngrijorare, sentimente pe care le am întotdeauna în momentul în care văd oameni nevoiaşi şi copii de ţigani cerşind pe stradă sau prin scările blocurilor.

Iată, însă, că astăzi mi s-a întâmplat să citesc în „Observatorul de Covasna” un reportaj despre înghesuiala copiilor romi la grădiniţele din Hetea şi Araci. Am citit, am recitit şi mi-am făcut cruce (nu mi se-ntâmplă foarte des, adică la mine nu este un gest reflex): dă, Doamne, să ţină, să se-nghesuie romii la grădiniţe şi să-nveţe Van Damme, Expertiza sau Mercedesa cum e cu „vă rog” şi „mulţumesc”, cum se spală omul pe mâini, pe picioare şi chiar pe dinţi, cum e să citeşti, să scrii, să te joci... Pentru că de-aici începe totul, iar câtă vreme aceşti copii n-au de la cine învăţa lucrurile astea elementare (părinţii ies din ecuaţia asta) este exclus să putem spera că societatea românească se va face vreodată bine şi vom avea mereu în minte amurgul civilizaţiei aşa cum o cunoaştem noi acum. Să nu uităm un lucru esenţial: cele câteva procente de romi pe care ni le „dezvăluie” datele preliminare ale recensământului de anul trecut sunt nimica toată pe lângă realitatea în materie, care este mult mai dură şi, desigur, mai consistentă când vine vorba de numărul romilor şi deprinderile lor, care n-au nimic comun cu educaţia şi civilizaţia.

Altfel spus, ar trebui să le mulţumim cu toţii celor de la Asociaţia Ovidiu Rom, de la Ministerul Educaţiei, de la Inspectoratul Şcolar Judeţean şi chiar olandezilor rătăcitori de la Fundaţia Pro Roma (nu-mi mai plac, de-o vreme, olandezii, dar mă bucur că unii fac o fericită excepţie de la o nefericită regulă...). I-aş mulţumi şi l-aş felicita pentru răbdare, putere şi îndârjire în atingerea unui scop nobil, educaţia romilor, pe directorul şcolii din Araci, care ştie cel mai bine cât de greu este să organizezi şi să întreţii cu tot ce trebuie o grădiniţă pentru copii romi la Hetea, o aşezare pe care nu ţi-o poţi imagina până când n-o vezi şi n-o „pipăi” cu ochii minţii şi ai sufletului.

Probabil că efortul financiar pe care Asociaţia Ovidiu Rom şi Ministerul Educaţiei îl fac nu este unul neglijabil. Dar ce mai contează 50 de lei pe care-i primeşte familia copilului rom care vine la grădiniţă, ce mai contează nişte bani de rechizite şi alte înlesniri pe care statul român le pune la dispoziţia acestor copii când peste câţiva ani micuţii romi vor şti lucruri pe care altfel nu le-ar fi învăţat niciodată?! Vor şti, mai ales, că grădiniţa este doar un început pe care merită să-l duci mai departe, vor învăţa despre bine şi rău, despre urât şi frumos, despre curat şi murdar. Şi poate, cu timpul, vor şti să se despartă de proastele obiceiuri ancestrale ale etniei, obiceiuri provocate de sărăcie, frică, descurajare, marginalizare, uitare.

Grădiniţele pentru copiii romi de la Hetea şi Araci îmi aduc în minte un episod ciudat, petrecut cu foarte mulţi ani în urmă, când ţarina înflorea pe dealurile din Hetea, într-o primăvară aiurită, ca toate primăverile. Ne aşezaserăm pe pământul reavăn, eu şi fotoreporterul de la ziar, sub un soare năuc, după ce cutreieraserăm locurile în căutarea unor oameni pe care nu-i găseam. Convinşi că satul e părăsit, ne-am scos din buzunare două cornuri pe care le luaserăm cu noi de la bufetul redacţiei şi ne pregăteam să le mestecăm cu răbdare, privind cu interes un câine hămesit oprit în faţa noastră. Lângă câine a apărut de nicăieri o liotă de puradei aproape goi, murdari şi mai flămânzi decât javra. Se uitau la noi, Arpi Bartha le-a făcut rapid câteva poze, dar pe ei îi interesau cornurile... Foamea li se citea în priviri mai ceva ca razele soarelui într-un luciu de apă. Le-am întins cornurile, le-au luat cu sfială şi le-au împărţit, cumva, între ei, fără să spună o vorbă. N-am regretat niciodată mai mult că n-am avut cu mine măcar două-trei pâini. De-atunci, ori de câte ori m-am mai dus la Hetea (nu o făceam prea des, pentru că la Hetea nu se întâmpla niciodată nimic) am luat cu mine trei pâini şi câteva cornuri, pe care le-am împărţit copiilor romi lihniţi de foame. Niciodată, niciunul dintre ei nu a spus „mulţumesc”. Nici în ungureşte, nici în româneşte, nici în ţigăneşte. Ochii lor spuneau multe, dar nu învăţaseră vorbele.