Două personaje ne asaltează „cuminţenia” şi „bunul simţ” din Săptămâna Patimilor: George Becali şi Traian Băsescu. Doi mari ortodocşi – conform propriilor spuse. Dar şi doi oameni care vorbesc vrute şi nevrute; şi când trebuie, şi – mai ales – când mai bine-ar fi să tacă. O s-o iau în ordinea apariţiilor, voi începe cu „omul duhovnicesc” Gheorghe Becali, urmând ca mâine să-l „redescoperim” împreună pe Traian Băsescu „ţâfnosul”.

Române, soarta ta e să fii bun, de Paşti şi de Crăciun! Cuvintele astea rezumă o întreagă filozofie de viaţă creştin-ortodoxă, înţeleasă ca atare în Săptămâna Patimilor şi de judecătorii de la instanţa care l-a eliberat din închisoare pe Gheorghe Becali. A stat omul aproape 2 ani în închisoare, a intrat acolo George-omul politic şi-a ieşit Gheorghe-omul duhovnicesc. Un salt calitativ uriaş pentru omul Becali? N-aş crede, mai degrabă spoială de imagine, după modelul curat ortodox al foiţei de aur care acoperă turlele bisericilor din cele mai sărace sate româneşti. Poleială bună doar să ia ochii, nu să întărească virtuţile şi să facă vreun bine oamenilor.

Omul care intră în puşcărie îşi formulează un scop în viaţă: să ies de-aici întreg, viu şi, dacă se poate, nevătămat. Ce face el acolo pentru a-şi atinge scopul, e treaba lui, e viaţa lui. Dacă pe Becali l-ar fi chemat Jean, el ar fi ieşit din închisoare Ion. Dar asta n-ar fi însemnat c-a înţeles ceva din ce i s-a întâmplat. Dovadă ce face după ce-a ieşit: la taclale cu ziariştii despre sfinţi, Dumnezeu, credinţă, cărţile citite, cărţile scrise... Un monument de vanitate întruchipat de Gheorghe Mântuitorul de Suflete.

Când pui tot ce faci pe seama Dumnezeirii şi protecţiei divine înseamnă că ai o problemă. Când după doi ani de puşcărie declari că nu mai eşti George, ci Gheorghe-cel-umil-vindecat-de-aroganţă, lumea aşteaptă de la tine să iei drumul vreunui schit de călugări de prin îndepărtaţii munţi ai Neamţului. Sau măcar să taci, pentru că vorba-i de argint, tăcerea-i de aur, nu?! Altfel, de ce să te lauzi că eşti alt om? Doar ca să impresionezi nişte judecători ai dracului? Dacă e doar pentru asta înseamnă că tu, Gheorghe-vindecatul, rămâi George-arogantul, nu te-ai transformat în Gheorghe-omul duhovnicesc. Ceea ce îţi mai adună nişte păcate pe un răboj şi-aşa destul de încărcat.

Judecătorii au fost milostivi cu George Becali şi răi cu alţii care-şi fac cruci mari şi dese când sunt fotografiaţi sau filmaţi de ziarişti. Pe George-arogantul l-au lăsat să-şi facă Paştele acasă, tăindu-i „raţia” de patimi din Săptămâna cu pricina. Pe Elena, Darius, Alina, Radu, Ioan şi alţi robi şi roabe degrabă închinători i-au lăsat să pătimească în celule şi aresturi insalubre, de unde glasul păcătoşilor nu răzbate spre urechile Domnului chiar dacă împreună adună o avere de câteva miliarde de euro. Păi unde-i Sfânta Dreptate, onorabili posesori de robe? Lăsaţi-i afară pe toţi robii şi roabele, să-şi petreacă oamenii Paştele, să se roage, să stea cu familiile, să se închine, să aprindă lumânări şi să facă danii consistente către biserici! Să facă mănăstiri, cum făcea Ştefan cel Mare după fiecare luptă câştigată cu turcii, tătarii sau polonii. După doi ani de puşcărie, pac o biserică... Vă daţi seama ce economii la buget ar face statul, care n-are bani pentru şcoli şi spitale, dar găseşte mereu resurse miraculoase pentru biserici? Numai Dan Voiculescu ar trebui să facă vreo patru, ce să mai zic de judecătorul ăla care a fost condamnat la 24 de ani de închisoare...

Dacă mă gândesc bine, e o răutate complet gratuită şi total contraproductivă să-i ţii pe credincioşi în puşcărie de marile sărbători creştine precum Sfintele Paşti, Sfântul Crăciun, Sf. Marie, Sf. Andrei, Sf. Dumitru şi alţi sfinţi şi sfinte. Dacă puşcăria îi „sporeşte în dragoste” pe păcătoşi, precum l-a sporit pe omul-duhovnicesc Gheorghe Becali, atunci scopul e atins, n-ar mai rămâne altceva de făcut decât să construim cât mai multe puşcării şi biserici. Restul nu mai contează, pentru că viaţa noastră se desăvârşeşte între aceste două instituţii esenţiale pentru dreapta judecată de-acum şi pentru cea de apoi: închisoarea şi biserica. Una îţi oferă dragoste, cealaltă viaţă în credinţă. Ce altceva îţi mai poţi dori?!

E o Săptămână a Patimilor înnobilată de smerenia şi dragostea împărtăşite de păcătoşii din puşcării şi cei din afară. „Suferinţa este postul sufletului”, spunea robul lui Dumnezeu Gheorghe-omul duhovnicesc. Şi-avea dreptate, mare dreptate. Singura problemă la omul ăsta, oricât de duhovnicesc ar fi el, e că nimeni nu ştie cât îl ţin smerenia, dragostea şi respectul faţă de aproape. Mai puţin, probabil, decât atenţia pe care i-o acordă televiziunile de ştiri moarte după audienţă de proastă calitate.