Ce se-ntâmplă cu fondurile europene? Chiar suntem noi, românii, nişte hoţi, nişte răi şi nişte fameni şi nu reuşim să beneficiem de sumele puse atât de „generos” la dispoziţie de Uniunea Europeană? Mă îndoiesc. Nu pentru că am o părere foarte bună despre românii mei, cu care sunt mai degrabă critic tocmai pentru că iubesc ţara în care m-am născut. Mă îndoiesc pentru că văd cât de neputincioşi sunt toţi cei puşi să lucreze cu fondurile astea. Bun, l-au făcut pe Leonard Orban ministru la Fondurile Europene. Şi? S-a schimbat ceva? Păi, până la dom’ ministru te mănâncă „îngerii” din teritoriu. Iar dacă ai noroc şi scapi de ei, te izbeşti de o birocraţie teribilă, din ce în ce mai complicată, dar nu lipsită de sens... Birocraţie impusă şi de guvernul nostru, care şi-aşa este mereu criticat pentru scurgeri de bani europeni prin mijloace ilegale, dar şi de responsabilii Uniunii Europene. Nu cred că am rămas la „şpaga” de-acum 5-6 ani, când fără 30-40.000 de euro nu te puteai prezenta la „şefuţul” de proiect din Capitală sau din provincie. Cred că am evoluat în sensul bun, adică s-a renunţat din ce în ce mai mult la practicile astea, chiar dacă se găsesc şi azi destui funcţionari dispuşi să ceară şi destui beneficiari îndestulaţi foarte dispuşi să dea. Dar problemele mari cu lentoarea în care se desfăşoară asemenea proiecte pe bani europeni vin chiar de la Bruxelles, unde lumea s-a „lămurit” că la români se fură. Nici nu poţi să-i acuzi foarte tare, e clar că se fură în draci la fondurile astea, nenorocirea e că suferă cine nu trebuie, ăla corect şi cinstit, care vrea şi el să facă o afacere şi n-are banii la el.

Şi-atunci, ce să facă UE pe vreme rea, de criză economică şi financiară? Alege calea cea mai simplă pentru Uniune, lungind, verificând şi tergiversând orice asemenea proiect, fie el bine alcătuit şi de bună credinţă. Recunoaşte acest lucru până şi responsabilul cu fondurile europene, Leonard Orban: „Nimeni nu mai îndrăzneşte acum să se joace cu banii, orice euro este preţios pentru UE, şi-atunci se mai produc întârzieri”... Mă rog, „întârzieri” e un fel de a spune, în unele cazuri de-a dreptul „nesimţite” este vorba de luni de zile, timp în care întreprinzătorul privat plăteşte dări către stat, rate scadente şi alte angarale dintr-o afacere în care omul se bazase pe fondurile europene. Bun, nu vin azi banii, nici mâine, dar poimâine, totuşi, poate c-ar trebui să vină... Iar unităţile astea de timp nu sunt zile, nici săptămâni, ci luni...

Ce să pricepem de-aici? În primul rând, că la originile întârzierilor produse de UE stau, totuşi, proastele noastre obiceiuri, care i-au făcut pe responsabilii europeni să fie cu ochii-n patru; chestie care cere timp. Apoi, că aceleaşi proaste obiceiuri îl fac şi pe ministrul Leonard Orban (ca de altfel pe toţi miniştrii care au legătură cu fondurile astea) să fie cu ochii-n patru, ceea ce iarăşi cere al dracului de mult timp. Şi-apoi, în ultimă instanţă, putem accesa şi ideea că Uniunea Europeană a ajuns la concluzia că poate cheltui mai eficient nişte bani decât aruncându-i într-o groapă fără fund, din care răzbat, tot mai des, ecouri ale unor mesaje politice contradictorii.

Altfel spus, ca să nu fiu în total dezacord cu mine însumi, aş zice că merită înjuraţi şi ăia, şi ăilalţi şi pot să-mi dau şi mie o palmă (aşa, ca idee, altfel n-am nicio treabă cu fondurile europene... Din păcate, aş zice!). Pentru că vina se împarte, răspunderea pentru întârzierea cu care se aprobă derularea unui proiect şi se trimit banii la beneficiarii de fonduri europene se împarte între noi şi ei. Nu ştiu dacă în părţi chiar egale, dar cu siguranţă noi ne-am tras o bucată de care nu suntem deloc bucuroşi...