„Rămâneţi flămânzi, rămâneţi nebuni” – spunea Steve Jobs într-un discurs devenit celebru după dispariţia sa. L-am ignorat pe acest patriarh al visurilor aşa cum ignor orice realizare tehnică în materie. Nu mă pasionează telefoanele şi PC-urile sofisticate, chiar dacă le recunosc utilitatea şi necesitatea. Dar m-au impresionat profund viaţa şi moartea acestui om după ce i-am citit discursul rostit la Universitatea Stanford cu şase ani în urmă. Am înţeles multe despre el şi despre alţii şi m-am întrebat dacă generaţiile care-l idolatrizează înţeleg sensul spuselor lui despre viaţă, muncă, visuri, moarte. Sau, poate, se folosesc doar de invenţiile lui, fără a se strădui să desluşească lumina din mintea şi sufletul acestui flămând nebun.

„Rămâneţi flămânzi, rămâneţi nebuni” – iată un îndemn pe care mulţi tineri îl urmează fără voia lor, fără să aibă habar cui aparţine şi fără să ştie de ce o fac. Pentru că nu-i vorba de orice fel de foame şi orice fel de nebunie, e foamea de a şti şi nebunia de a face. Părintele Apple le spune tinerilor să creadă, să încerce, să muncească, să viseze. Da, veţi spune, e uşor să spui asta când ai şapte miliarde de dolari în conturi. Nu ştiu cât de uşor e, există pe lumea asta oameni mult mai bogaţi decât Jobs care n-au spus nimic memorabil în viaţa lor, pe care nu i-a interesat decât profitul propriu şi n-au dat un sfat util cuiva toată viaţa lor. În cele mai multe cazuri, averile uriaşe aparţin unor oameni lipsiţi de empatie şi deloc altruişti. Steve Jobs a fost excepţia fericită de la regulă.

Rău e când o societate nu găseşte instrumente să-şi motiveze tinerii să muncească, să viseze, să creadă, să inoveze. Atunci se întâmplă adevărate catastrofe la nivel social. Nu le percepem imediat, pentru că nu sunt palpabile, dar oamenii care nu sunt lăsaţi să muncească şi să viseze sunt taraţi. Cred că societatea românească se află într-un asemenea moment. Nu de-acum, ci de vreo treisferturi de secol. Societatea socialistă a lui Ceauşescu ne-a oferit locuri de muncă, dar nu ne-a lăsat să visăm şi să credem în forţa visului nostru. Societatea capitalistă ne lasă să visăm şi să credem dar ne lipseşte de obiectul visului. Ne împotmolim în mizerii meschine şi nu putem trece mai departe de propriile neputinţe, cinice şi orgolioase.

Ce visuri să ai când, la 20 de ani, te mulţumeşti să trăieşti din banii lui tata şi să-ţi îneci furia în alcool?! Nu le place să muncească, nu le place să înveţe, nu le place nici măcar să viseze – iată semnele unei existenţe amărâte. Mai amărâte chiar decât alternativa oferită de capitalismul ciudat pe care-l propăşim în România: un loc de muncă prost plătit şi nesigur. Întotdeauna de preferat soluţia din urmă.

Un bătrân preot din Cristian spunea odată, la o slujbă de înmormântare: „Să munceşti de parcă n-ai muri niciodată şi să trăieşti de parcă ai muri mâine”. Am reţinut vorbele astea fără să-mi închipui că-mi voi aminti de ele peste mulţi ani, când va muri Steve Jobs.