De-un sfert de veac încoace trăim sfârşituri de an triste. Nu pentru că ne-ar plăcea nouă tristeţile hibernale, ci pentru că amintirea evenimentelor din decembrie 1989 nu ne lasă altă opţiune. De fapt, nu ştim dacă sărbătorim sau comemorăm, nu ştim ce să facem cu amintirile noastre, un ochi plânge, altul râde. Mi-ar plăcea să nu fim încrâncenaţi, să nu avem parte de proteste şi ameninţări prilejuite de aniversarea Revoluţiei române – singura pe care-o cunoaştem, alta poporul român nu are de sărbătorit.

Mi-ar plăcea să punem o floare şi să aprindem o lumânare la un monument dedicat eroilor Revoluţiei fără să-l înjurăm pe Ion Iliescu şi pe urmaşii lui în politică. Dar nu se poate, pentru că morţii din decembrie ’89 nu ne lasă. Martirii Revoluţiei cer adevărul, vor să ştie de ce au murit, cine i-a împuşcat şi cum au plătit ucigaşii. În 25 de ani au primit răspunsuri puţine şi neconvingătoare. Dosarul Revoluţiei trenează, e închis în sertarele Parchetului general, iar cheia e la procurorul Niţu – dacă n-o fi pierdut-o cumva, ca să-l scape pe Ion Iliescu de răspundere penală.

Întrebările puse de eroii-martiri în fiecare an se adaugă altora, pe care ni le punem noi, martorii încă vii ai evenimentelor din acel decembrie: de ce a fost nevoie să moară atâţia oameni? Cine şi cum s-a folosit de moartea lor? Cine erau cei care au lansat, în fiecare judeţ, inclusiv în Covasna, gogoriţa cu „teroriştii”, în urma căreia s-au împărţit arme şi gloanţe la tot poporul? Ce rol a jucat armata română în toată povestea asta cu terorişti inexistenţi? Eram în sala de şedinţe a fostului Comitet judeţean de partid când un individ speriat de bombe a anunţat că tancurile ruseşti se află la Chichiş, îndreptându-se spre Sf. Gheorghe. În acel moment a început nebunia, se dădeau arme cui dorea, nici măcar de buletin n-aveai nevoie, dacă îţi doreai un AKM şi nişte încărcătoare pline cu gloanţe de război le primeai la prima încercare. Cum dracu să nu se tragă şi în ciori după 22 decembrie?!

Ce a urmat acelui decembrie 1989 a fost o manipulare ordinară din partea echipei de politicieni condusă de Ion Iliescu şi Petre Roman. Pentru că nu se ştia cine-a tras şi de ce (nu se ştie nici acum ceva oficial în legătură cu acest subiect), au devenit eroi ai Revoluţiei tot soiul de personaje fără nicio legătură cu Revoluţia. Au certificate şi diplome de bună purtare în Revoluţie inclusiv foşti securişti şi foşti miliţieni, posibili autori ai masacrelor din marile şi micile aşezări ale României. Nimeni n-a cercetat pe îndelete şi cu obiectivitate care a fost rolul acestor instituţii represive ale statului în încercarea de reprimare a manifestărilor anticeauşiste şi anticomuniste din decembrie ’89. Drept pentru care n-a fost nicio problemă ca ucigaşii să devină eroi şi persoane cu merite deosebite în Revoluţie.

Decembrie este o lună în care fiecare zi ne aminteşte dureros de evenimentele petrecute cu un sfert de veac în urmă. Aş zice că avem parte de o altă „săptămână a patimilor”, pentru că în acel decembrie au fost şapte zile care au hotărât soarta României: ziua în care oamenii s-au alăturat, spontan, protestului pastorului Tőkés la Timişoara; ziua în care timişorenii au ieşit pe străzi, strigând pentru prima dată „Jos Ceauşescu”; ziua în care Ceauşescu a ordonat să se tragă şi s-a tras în plin în Timişoara; ziua în care morţii din 17 decembrie au fost căraţi la Bucureşti, unde au fost incineraţi; ziua în care mitingul comandat de Ceauşescu a trezit Capitala din amorţire, declanşând războiul dictaturii cu poporul; în sfârşit, ziua în care s-a trezit Ţara, în care am văzut în faţa Prefecturii mai multă lume decât văzusem vreodată adunată la un loc în oraşul nostru. Oameni veseli, entuziaşti, încrezători în ce va urma, mândri că sunt acolo şi pot să strige liberi „Jos Ceauşescu”, „Jos dictatura”.

Cum s-au transformat toate astea în cenuşă şi scrum este o altă poveste, pe care-o şoptim cu jenă şi reţinere pentru că, în bună tradiţie românească, nici după un sfert de veac n-am reuşit să aflăm adevăraţii vinovaţi. Motiv pentru care comemorăm Revoluţia română cu sufletul neîmpăcat, cu încrâncenare, cu ură neostoită şi cu o dorinţă de revanşă care nu se va sfârşi decât atunci când se va face dreptate, când statul român îi va găsi şi îi va pedepsi, fie şi în contumacie, pe criminali. Doar când copilul va şti cine i-a împuşcat tatăl, doar când tatăl va şti cine i-a omorât copilul, doar când fratele va şti cine i-a omorât fratele, doar atunci când ucigaşii vor fi pedepsiţi de legile omeneşti, abia atunci morţii şi viii se vor împăca, abia atunci vor putea ierta.

Şi totuşi, la 25 de ani de-atunci, o altă revoluţie, numită revoluţia votului, paşnică dar la fel de încrâncenată, a adus o nouă speranţă în sufletul românilor. Traian Băsescu n-a reuşit să afle adevărul despre Revoluţia din 1989, sarcina va fi preluată de Klaus Iohannis. Acelaşi Iohannis va trebui să afle şi adevărul despre revoluţia paşnică a votului din 16 noiembrie. Nu putem decât să sperăm că noul preşedinte va şti să mobilizeze instituţiile statului, pe toţi cei răspunzători de aflarea adevărului să găsească „cheia” acestor dosare ale unor revoluţii care nu sunt întâmplător alăturate la 25 de ani distanţă.