Pensionarii români duc dorul cozilor de altădată. Este singurul gând care îţi trece prin minte privind năvala de oameni la ghişeele administraţiilor fiscale şi primăriilor, pentru plata taxelor şi impozitelor locale, încă din primele zile lucrătoare ale noului an. Omor de oameni, cei mai mulţi pensionari sau şomeri. Dacă i-ar filma cineva cu atenţie şi răbdare, ar putea constata că sunt aproximativ aceiaşi de la orice coadă, la orice promoţie, din orice oraş, mic sau mare, al patriei.

Ce-i face pe pensionari să stea la coadă fără să fie nevoie? Să fie vorba de o scuzabilă şi de înţeles lipsă de informare? N-or fi aflat că-şi pot plăti datoriile către bugetul local cu 10% reducere până pe 31 martie? Se poate, dar e puţin probabil, pensionarii ştiu totul, află totul, ţin minte totul, informaţiile circulă între ei mult mai eficient decât între membrii guvernului.

Să fie vorba de lăcomie? N-aş prea zice, cu toate că, în cazul promoţiilor de orice fel, nu este exclus. Lăcomie neblamabilă, normală într-o ţară în care pensia medie este de 700 de lei... Bun, dar ce caută, atunci, pensionarul sărac la coadă la genţi de firmă?! Ajunge să scrie „promoţie” şi gata-i coada la haine şi genţi Gucci... Intră, se uită împrejur, citesc preţurile „reduse” şi înghit în sec, târându-şi picioarele spre ieşirea din magazin. Televiziunile exploatează zâmbind momentele astea triste, despre care ar trebui să vorbim serios şi aplicat.

Să fie vorba de o banală obişnuinţă? Se poate şi asta, după ce ani de zile ai stat la cozi la pâine, lapte, unt, carne, butelii, portocale şi alte bunuri de folosinţă mai mult sau mai puţin îndelungată, nu-ţi vine uşor să renunţi la mulţumirile copiilor pentru efortul de a sta câteva ore pe zi (uneori şi pe noapte) la nişte cozi necesare. Prilejuri se găsesc destule, uite că-i promoţie la cratiţe la mall, hop şi eu, iau şi pentru vecini că-s oameni de treabă... Se prea poate să descoperi că şi la promoţie cratiţa aia costă prea mult pentru pensia ta, dar ce mai contează, ţi-ai cumpărat o cratiţă de firmă...

Să fie vorba despre nevoia de a se face utili? Mă tentează să cred că despre asta e vorba, pensionarilor li s-a luat obiectul activităţii, se simt inutili, poveri pentru cei tineri. Din momentul în care mămicile pot sta acasă cu copiii vreme de doi ani de zile nu mai au nici măcar satisfacţia de a fi baby-sitteri, nu li se mai permite nici măcar să-şi îngrijească nepoţii cu devotament şi spirit de sacrificiu. Li se refuză şi această plăcută ocupaţie, pentru că după ce ies din concediul post-natal de doi ani mamele preferă să-şi dea copiii la creşă sau grădiniţă, pentru socializare şi imunizare treptată şi absolut necesară. Aşa încât contactul cu nepoţii devine sporadic şi scurt, mult prea scurt pentru marea iubire şi nestăvilita energie pe care bunicii pensionari sunt capabili să şi-o pună în slujba micuţilor.

Nu continui cu întrebările retorice pentru că aţi înţeles, desigur, că e vorba de câte puţin din toate. Pensionarii sunt nişte oameni scoşi din ecuaţie prea devreme pentru unii, prea târziu pentru alţii... Oricum, ei trăiesc întâi o dramă şi-abia apoi o palidă bucurie la gândul că nu vor mai fi nevoiţi să suporte hachiţele şi bădărăniile şefilor la serviciu. Şi-atunci încearcă să devină utili oricui are nevoie de ei. Fără alegere, fără pretenţii, fără nazuri. Cred că asta este explicaţia cozilor la taxe şi impozite, la haine de firmă, la cratiţe... Dar şi la medicamente, şi la ajutoare sociale, şi la cabinetele medicilor.

Poate-ar trebui să-i priviţi cu înţelegere, bunăvoinţă şi compasiune pe părinţii şi bunicii voştri, cei care au stat, stau şi probabil vor mai sta la toate cozile, de la toate ghişeele, de la toate promoţiile tuturor magazinelor. Lăsaţi-i să se facă utili şi permiteţi-le luxul de a-şi vedea, din când în când, nepoţii dormind fericiţi.