Există în calendarul ortodox o zi anume dedicată unui Sfânt anume, doctorul făr de arginţi. Fără să fiu specialist în materie de sfinţi, semnificaţia acestei zile ar fi preţuirea pe care muritorii de rând o acordă doctorilor care trăiesc şi muncesc pentru sănătatea semenilor fără a aştepta de la ei plicul cu bani strecurat în buzunarul niciodată cusut.

Trecând din lumea atât de selectă a sfinţilor în cea atât de amestecată a păcătoşilor, constatăm că lumea reală încurajează şi chiar sfinţeşte şpaga, mita, foloasele necuvenite în rândul medicilor şi, ca să nu fie chiar singuri, al profesorilor, învăţătorilor, funcţionarilor publici... Nu se duce nimeni la un medic fără câteva sute sau mii de lei (euro, după caz), chiar dacă şi-a plătit conştiincios contribuţia la asigurările de sănătate şi chiar dacă învăţământul în ţărişoara noastră este gratuit. Aici e şi un reflex românesc, condiţionat de o tradiţie balcanic-fanariotă, de care gena noastră defectă n-a scăpat nici până azi. Dăm şpagă aproape automat, chiar dacă nu ni se cere, suntem chiar supăraţi şi trişti când medicul refuză. Ţin minte ce îngrijorat şi trist era săracul tata când medicul ieşean care l-a operat a refuzat să-i primească mica „atenţie”: „Dacă nu ia bani înseamnă că n-a reuşit operaţia, aşa-i? Nu mai trăiesc mult, e clar”... A mai trăit vreo 40 de ani după acea intervenţie, dar nu destul ca să vadă că medicii iau plicul în orice situaţie, chiar şi atunci când ştiu că operaţia pe care ţi-au făcut-o a fost un insucces. De-asta zic că obiceiurile noastre balcanice ne domină, e greu să rezistăm tentaţiei de a fi siguri că vom fi trataţi măcar corect, dacă nu mai bine decât alţii.

Asta nu înseamnă că cei care acceptă sau cer şpagă sunt inocenţi. Prin saloanele unui spital, prin clasele unei şcoli circulă întotdeauna informaţii „neoficiale”, strecurate de asistente sau părinţi binevoitori: „Intervenţia asta costă cam atât, vedeţi cum faceţi, îmi daţi mie plicul...”. Greu e când nu ştii semnificaţia culorilor halatelor şi nu vezi cu cine stai de vorbă şi cui vrei să dai banii, la repezeală şi neobişnuit cu sistemul e posibil să confunzi infirmiera cu asistenta şi, Doamne fereşte, asistenta şefă cu d-na doctor!

În acelaşi timp, ca să facem dreptate până la capăt (măcar noi, dacă alţii nu pot...) trebuie să spunem că salariile medicilor, profesorilor, funcţionarilor publici sunt foarte, foarte mici. De fapt, sunt total inadecvate importanţei sociale a acestor categorii profesionale. Leafa unui medic rezident sau a unui profesor este aceeaşi cu a unui măturător de stradă. După ani de zile de chin şi umilinţe, ajungi la două-trei mii de lei pe lună, oricum puţin pentru ceea ce faci şi cât munceşti – mă gândesc aici mai ales la medici.

Abia din acest an rezidenţii vor primi câte o bursă de câteva sute de lei, care să le mai acopere cheltuielile. E totuşi ceva şi e bine că acest guvern a găsit banii necesari în acest scop.

Cu profesorii şi învăţătorii e şi mai rău, pentru ei nu s-au găsit bani de burse, aşa că la ei funcţionează bine-merci meditaţiile, banii de fondul clasei, banii pentru Moş Crăciun, pentru ziua doamnei învăţătoare, directoare, bibliotecare, femeie de serviciu etc. etc. Sigur, nu toţi medicii şi nu toţi profesorii şi nu toţi funcţionarii publici cer sau primesc şpagă. Sunt foarte mulţi care merită preţuirea noastră pentru că refuză s-o facă. Dar, din păcate, exemplul lor nu este molipsitor, ei sunt consideraţi nişte „ciudaţi” care fac pe nebunii, nişte inadaptaţi, sunt ocoliţi şi ostracizaţi de colegii care s-au dedat...

Nenorocirea este că e inutil să încerci să spargi cercul ăsta vicios, oamenii ăştia ar accepta să primească foloase necuvenite, să ia plicuri şi atenţii şi atunci când, printr-o minune, ar avea lefuri de câteva mii de euro pe lună. Uitaţi-vă ce se întâmplă cu magistraţii, cum se coboară ei la şpăgi sub formă de jumătate de viţel, un picior de căprioară sau de mistreţ afumat, ca să nu mai vorbesc cu câtă convingere că li se cuvine cer mită de zeci de mii de euro de la infractori ca să-i scape de pedeapsă.

Cred că a venit timpul să facem un efort de voinţă pentru a reprima „lucrarea diavolească” a genei defecte moştenite de la toţi cei care, de-a lungul veacurilor, s-au îndrăgostit de plaiul mioritic. Nu ştiu cine şi când, dar cineva trebuie să-şi asume schimbarea proastelor obiceiuri. Altfel, ne vom afunda tot mai mult în mizerie şi vom fi atât de murdari încât nu ne vom mai recunoaşte decât după sigla strident colorată a partidului. Ceea ce ar fi, cu adevărat, tragic.