ACTUALITATE 19 ianuarie 2014

EDITORIAL. De ce nu mai fac românii copii?

de Dumitru Manolăchescu | 263 vizualizări

mama copil

Întrebarea presupune un răspuns uşor de dat, dar greu de digerat: pentru că trăim prost. Iar dacă trăieşti prost, îţi vine greu să aduci pe lume nişte omuleţi care, aproape fatal, vor trăi şi ei prost. Sigur, răspunsul ăsta nu e deloc suficient pentru a explica o scădere alarmantă a apetitului românilor către viaţa sănătoasă de familie, pe care regimul comunist ne-a băgat-o zeci de ani pe gât ca pe-o obligaţie: erai obligat să te-nsori – altfel plăteai un impozit în plus, mai ţineţi minte taxa de celibat?! –, erai obligat să faci câţi copii puteai, de preferinţă fără număr, iar de divorţ nu prea se putea vorbi, dădea rău la dosarul de cadre... Erau câteva tertipuri nenorocite prin care familia devenea „celula de bază a societăţii”. Aşa a ajuns populaţia României la 23 de milioane de oameni. O cifră prea mare, probabil, din moment ce într-un sfert de secol am scăzut cu vreo trei milioane – asta dacă nu-i punem la socoteală şi pe cei plecaţi să muncească peste hotare şi care, în majoritatea cazurilor, evită cât pot să se reîntoarcă definitiv în ţară. Metodele regimului comunist nu pot fi reînviate, ar fi şi imposibil, şi regretabil, dar experienţa statelor civilizate din spaţiul european ne spune că există alte soluţii pentru a nu distruge fibra esenţială a unei naţiuni: familia. Cu condiţia ca guvernanţii să înţeleagă un lucru extrem de simplu pentru orice minte normală: suntem din ce în ce mai puţini, mai trişti, mai bolnavi; singura speranţă pe care o mai avem sunt chiar copiii noştri.

Românii nu mai fac copii pentru că luminiţa de la capătul tunelului întârzie să apară şi le e greu să se ghideze pe întuneric. Grija statului pentru „celula de bază a societăţii” există doar pe hârtie şi în declaraţii de presă. Niciun guvern al României nu s-a ocupat de situaţia familiei, de viaţa copiilor. Niciun ministru, niciun prim-ministru, niciun preşedinte al României nu a fost sincer şi onest preocupat de soarta familiilor cu copii. Dovadă: alocaţia de stat pentru copii este, la această oră, 42 de lei pe lună! S-a încercat o mărire cu până la 8 lei a alocaţiei, dar proiectul a fost lăsat baltă. Bugetul de stat nu rezista unor asemenea cheltuieli necugetate... Acelaşi buget a rezistat, însă, unei creşteri cu 30% a salariilor primarilor şi altor autorităţi locale. Cum dracu să nu te înfurie şi să nu te dezguste o asemenea politică demografică?!

În statele Europei Occidentale (Spania, Italia, Austria etc.) alocaţia de stat pentru copii este de 150 de euro pe lună. Aproape cât o leafă minimă pe economie în România. Sesizând uriaşa diferenţă şi profitând de situaţie, românii care muncesc în străinătate toarnă copii, pe care-i fac cetăţeni ai statului respectiv, beneficiind de toate drepturile aferente. Să ne mai mire „exodul” ţiganilor spre aceste ţări? Să nu ne mai mire! Dar să nu ne mire nici antipatia şi circumspecţia cu care suntem priviţi de cetăţenii şi autorităţile acestor state occidentale. Politica „empatică” a Uniunii Europene presupune un anumit grad de civilizaţie din partea tuturor partenerilor europeni. Care, în unele cazuri, se dovedeşte a fi destul de scăzut, uneori chiar inexistent.

Dar nu doar de alocaţie e vorba, ci şi de tot felul de măsuri care ar trebui să vină în sprijinul  familiilor cu copii. Printre altele: spitale bine dotate, medicamente, grădiniţe în care să ai încredere să-ţi laşi copilul inclusiv pe timpul nopţii dacă serviciul este de această natură (la noi nu există grădiniţe de noapte), şcoli în care învăţătorii şi profesorii să nu te jupoaie de bani în condiţiile în care învăţământul e gratuit prin lege şi câte altele. Nu sunt spitale, nu sunt medici, nu sunt grădiniţe, nu sunt şcoli şi, în final, nu sunt mămici destule pentru că bugetul n-are bani pentru toate astea. Şi pentru că nu sunt bani la buget, guvernele desfiinţează şcoli, spitale, grădiniţe... În final, guvernele desfiinţează mămicile, tăticii, bunicii. Şi n-am văzut niciodată un ministru, un prim-ministru sau un preşedinte care să-şi dea pumni în cap şi să facă, totuşi, ceva pentru a le permite românilor să se bucure de copiii lor, de familiile lor – de viaţa lor, aşa cum şi-o rostuieşte fiecare.

Dacă e să vorbim de un genocid în ţara noastră, atunci putem vorbi de un genocid împotriva familiei. Părinţii ştiu de ce...

Distribuie articolul:  
|

ACTUALITATE

De acelasi autor

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.