Alegerile parlamentare din Grecia au un câştigător anticipat: Partidul Syriza, o îngemănare de populism comunist de sorginte rusească şi radicalism antisistem, antiausteritate, anticorporatism, antiamericanism, antiUE, antiFMI şi alţi „anti”. Syriza are vreo 8% în faţa partidului Noua Democraţie, al lui Samaras, adică e pe punctul să obţină majoritatea în Parlamentul grec de unul singur, având în jur de 150 de parlamentari din cei 300 câţi formează legislativul unicameral din această ţară. Altfel spus, grecii au dăruit Lumii democraţia pe care ne străduim şi-acum, după câteva mii de ani, s-o pricepem şi sunt pe cale să ne mai facă un „dar” în stilul lor pur personal: populismul radical antisistem de stânga. Partidul Syriza şi preşedintele lui, probabil viitorul premier Alexis Tzipras, ameninţă cu ieşirea din zona euro, renegocierea datoriilor de aproape 300 de miliarde de euro şi răcirea până la îngheţ a relaţiilor cu UE şi SUA. Nu ştiu dacă UE şi America se vor speria de ameninţările grecilor, dar e clar că nu va fi uşor să găsească un limbaj comun.

Politica de stânga a Greciei nu-i o surpriză, ştim că grecilor le place să huzurească, nu se omoară cu munca, sunt un soi de brazilieni ai Orientului ortodox: sirtaki si, trabajo no... Noi îi ştim bine, ne-au băgat Eteria în casă încă de pe la 1800, îl au pe conştiinţă şi pe Tudor Vladimirescu, iar la sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial SUA şi Anglia au preferat să scoată Grecia, nu România de sub cizma rusească (argumentele lor au fost de natură exclusiv geografică, dar suficiente pentru 60 de ani de marasm comunist românesc). În sfârşit, Occidentul, naiv până la disperare, pare să înţeleagă abia acum ce-i cu grecii ăştia, ce vor ei de la Lume şi ce sunt în stare să facă pentru ea.

La o analiză mai atentă, însă, nu-i mai acuzi atât de tare pe greci pentru că descoperi la ei o furie împotriva corupţiei şi-o saturaţie în materie de partide clasice comparabilă cu ce se-ntâmplă în mai toată Europa, inclusiv în România. E vorba, de fapt, că oamenii s-au săturat de austeritate, de corupţia şi bătaia de joc a partidelor, de lipsa de viitor. S-au săturat şi grecii, ne-am săturat şi noi, românii, de aceiaşi oligarhi, de aceiaşi privilegiaţi ai politicii, de veşnic aceiaşi mincinoşi pe care nu-i atinge nicio criză – dimpotrivă, prosperă la umbra crizei, ei şi familiile lor politice, în vreme ce populaţia suferă, tinerii pleacă din ţară, bătrânii mor cu zile. În consecinţă, grecii au votat ce-au crezut ei că e bine, un partid care a promis că-i scoate din austeritate, că se leapădă de Satana reprezentată de FMI, Comisia Europeană şi Banca Mondială şi că, eventual, instaurează un socialism populist de tip Putin, de care grecii au fost întotdeauna foarte apropiaţi. Noi, românii, am parcurs jumătate de drum: am votat împotriva corupţiei unui partid de stânga, personificat de populistul mincinos Victor Ponta, dar la noi stânga nu-i stângă şi dreapta nu-i chiar dreapta, la noi e o bălmăjeală continuă şi totală, vom vedea ce drum vom urma atunci când vom fi puşi în situaţia să votăm partide.

Grecii nu sunt singurii europeni supăraţi pe austeritate. Şapte ani slabi, de criză urâtă, au întors lumea pe dos, reducând la jumătate procentul încrederii în UE şi propunând atenţiei electoratului partide populiste antisistem şi antiUE, precum: „Podemos” („Noi putem”, l-or fi copiat pe Obama cu „Yes, we can”?!) în Spania, „Mişcarea cinci stele” în Italia, „Alternativa pentru Germania” (cotată cu 7% în sondaje, deci va intra în Parlamentul german), U.K.I.P. în Anglia (foarte bine cotat, deja intrat în Parlament), „Frontul Naţional” al Marinei Le Pen într-o Franţă total bulversată de atacurile teroriste musulmane, „Jobbik” în Ungaria unui Orbán Viktor foarte apropiat cercurilor ruseşti... Iar lista poate continua, nu lipsesc partide populiste de esenţă radicală nici în prospera şi pro-europeana Olandă (Partidul „Libertatea” se numeşte), nici în Austria (Partidul Libertăţii), ca să ne limităm la ţările care înseamnă ceva pentru politica UE.

Ce facem noi, cu ce se mănâncă la români populismul european de tip radical, antisistem şi antiausteritate? Încă nu e foarte clar ce-şi doresc şi ce speranţe au cei 6 milioane de români care l-au votat pe Klaus Iohannis. Cu atât mai puţin ştim ce vor şi de ce l-au votat vreo 5 milioane de români pe Victor Ponta. Ştim, însă, cu siguranţă că românii s-au săturat de corupţia, de minciuna şi de dispreţul guvernelor şi partidelor născute la umbra capitalismului „de cumetrie” năşit de Ion Iliescu şi întreţinut apoi de toate regimurile care i-au urmat. Norocul nostru (unii i-ar spune „nenoroc”, e o chestiune de gust politic...) este că, în acest moment, în România nu există nici măcar o idee de partid populist radical de sorginte comunistă, tot ce umblă pe străduţa asta de la Vadim încoace se înfundă iremediabil. Ceea ce nu-i rău, eu nu cred în partide antisistem şi antiausteritate care nu explică cu voce tare şi credibil ce politici economice şi financiare vor să promoveze şi mai ales de unde iau banii pentru investiţii şi locuri de muncă dacă renunţă la relaţiile cu instituţiile europene. Prosperitatea şi bunăstarea nu se pot face doar cu vorbe, am înţeles asta în 25 de ani de bălmăjeală, e nevoie de o altfel de politică! Parcă am mai auzit undeva cuvintele astea... Să vedem ce va ieşi din promisiunile preşedintelui Iohannis, cum vor fi ele susţinute până la alegerile din 2016.

Până atunci, însă, vom fi parte integrantă şi activă a unei Europe debusolate, care se va vedea obligată să lupte nu doar cu austeritatea, ci şi cu populismul radical naţionalist xenofob din ce în ce mai evident în interiorul unor ţări importante din Uniunea Europeană: Anglia, Spania, Italia, Franţa, Ungaria.