Liderii politici s-au străduit să radicalizeze lumea românească împărţind-o în „buni” şi „răi” în funcţie de interesele lor imediate – electorale, partinice, financiare, religioase. A început lucrarea asta diavolească liber-cugetătorul Ion Iliescu, au continuat-o conjunctural Emil Constantinescu şi Traian Băsescu şi o desăvârşeşte profund ortodoxul pesedist patriot român verde Victor Ponta, semănătorul de ură şi dezbinare. Prilej pentru mine să stau şi să cuget: ce fel de român-creştin-ortodox oi fi eu? Oi fi suficient de ortodox, oi fi unul bun, unul rău, unul mediu?

Am ajuns la concluzia că nu mă înscriu în categoria „ortodocşi buni-români mândri verzi” promovată cu asiduitate de premierul Victor Ponta. Nu sunt, deci, un „ortodox bun”, dar nu doar din cauza lui Ponta, ci şi din cauza mea: nu-mi place ideea că religia mea a fost hotărâtă de părinţi, într-un soi de perpetuare automată a „speciei” de care beneficiază toate bisericile. La catolici e ceva mai bine din acest punct de vedere, teoretic cel puţin; pe la 14 ani dai un soi de probă şi te califici în „lumea bună” a creştinilor Papei. Dar cine să refuze, cine să nu vrea, cine să se ceară afară din lumea asta bună?!

Nu mă duc prea des la biserică pentru că nu am încredere în slujitorii ei. „Cred în credinţă”, cum ar fi spus Einstein, cred în nevoia de a crede, cred în libertatea de a crede sau nu, cred în speranţa pe care ţi-o dă credinţa chiar dacă nu crezi în ce te obligă dogmele să crezi. Nu cred în misionarii nesinceri, mincinoşi, trufaşi, orgolioşi şi exclusivişti ai unui Dumnezeu care nu poate fi ortodox, catolic, reformat, musulman, hindus; ai unui Dumnezeu care nu este măreţ şi bun decât prin modestia, umilinţa, înţelegerea şi iubirea de oameni a trimişilor Lui pe Pământ.

Nu sunt mândru că sunt român şi ortodox doar pentru că dă bine la electorat să spui „sunt mândru să fiu român şi ortodox”. Poate pentru că valorile astea au fost demonetizate şi, aş zice, demonizate de nişte „români ortodocşi buni” care n-au nimic comun cu credinţa sinceră şi patriotismul luminat. Nu pot fi mândru că sunt român şi ortodox după ce i-am văzut lăfăindu-se în pernele moi ale românismului ortodox populist pe unii ca Victor Ponta, George Becali, Ilie Sârbu şi-atâţia alţii ca ei.

Nu sunt mândru că sunt român şi ortodox nici măcar atunci când mă duc la biserica din Bărcăneştiul natal – un sat sărac, foarte sărac, depopulat, îmbătrânit, în care doar preoţii şi cârciumarii prosperă. Crucea veche de sute de ani, sub care odihnesc părinţii, bunicii şi străbunicii mei, mă face să plâng dar nu-mi întăreşte credinţa în românismul ortodox de paradă, de la care se alimentează drept-credincioşii de ocazie, cei cu cruci mari şi suflete mici.

Nu sunt mândru că sunt român şi ortodox mai mult decât e Klaus Iohannis mândru că e neamţ şi luteran sau Kelemen Hunor că e maghiar şi catolic. E o prostie şi o ticăloşie să defilezi cu „accesoriile” astea populiste când vrei să ocupi cea mai înaltă funcţie în stat şi să fii garantul respectării libertăţii religioase a tuturor cetăţenilor ţării.

Sunt mândru că sunt român şi ortodox atunci când mă rog la o bisericuţă din lemn care nu te striveşte cu înălţimea şi măreţia ei, în care icoanele sunt pictate cu sfinţi buni, omenoşi, mărturisind înţelegere faţă de grijile şi durerile păcătoşilor. Credinţa, atâta câtă este şi aşa cum este, nu se manifestă în public, aşa cum nici românismul nu se strigă pe uliţele electorale. Credinţa în Dumnezeu nu ţine loc de performanţă în politică, de omenie, de cinste.

Presupunând, însă, că aş fi un „ortodox bun”, gata oricând să merg în genunchi în jurul bisericii, să-mi fac rânduri de cruci şi să donez averi contra „diligenţe” mântuitoare de la Patriarh, mi-ar trece când aş afla că „cei mai iubiţi dintre românii ortodocşi” se pregătesc să-şi ridice statui de ctitori ai românismului ortodox în viitoarea Catedrală a Mântuirii Neamului. Mi-ar trece definitiv, pentru că faptele „celor mai iubiţi...” n-au nicio legătură cu credinţa şi românismul. Dimpotrivă, îi îndepărtează pe „ortodocşii buni” de biserică, ceea ce poate fi blamabil.

Victor Ponta şi-a asigurat sprijinul BOR în această campanie electorală graţie influenţei socrului personal, „sfântul” Ilie Sârbu; prin urmare, destui preoţi ascultători şi cu frică de stăpânirea lumească vor sugera credincioşilor că nu eşti „român-ortodox-bun” dacă nu-l votezi pe Victor Ponta. La rândul lui, premierul-candidat şi sfetnicii săi sugerează credincioşilor că Iohannis n-ar fi un bun preşedinte pentru că nu e român-ortodox-bun, ba e chiar neamţ şi luteran şi n-are „rădăcini” în pământul patriei – uite că are şi rădăcini, familia lui Iohannis măsoară vreo 500 de ani vechime în Ardeal (dacă nu cumva Ponta va decreta că ardelenii nu-s români...).

Nu ştiu alţii cum judecă această gingaşă problemă a amestecului religiei în politică, dar în ce mă priveşte cred că mă voi înscrie, în sfârşit, în categoria „român mândru-ortodox bun” doar prin noiembrie, atunci când nu îl voi vota pe ipochimenul bigot care se bate cu pumnii în piept că-i român-ortodox-patriot din bunic în tată-n fiu şi-n nepoţi, dar împarte ţara în buni şi răi după cum îi dictează interesul electoral. Iar dacă ăsta va fi un păcat, păcatul meu să fie!