Părinţii sunt de foarte multe feluri, dar trei categorii mi se par interesante: părinţii care-şi ţin copiii pe lângă ei, pentru că de-aia i-au făcut sau pentru că nu pot trăi fără ei, părinţii care îşi calcă pe inimă şi-şi trimit copiii în lumea mare pentru că ţara nu le oferă mijloace de existenţă demnă, şi părinţii care îşi fac copiii părtaşi la propriile afaceri, oferindu-le nu doar un model de viaţă, ci şi instrumentele prin care să urce pe scara socială. Mai sunt, desigur, şi părinţi neinteresaţi de soarta copiilor, sau părinţi care fac copii doar pentru a-i exploata, dar ăştia nu ne preocupă acum. Există, de asemenea, părinţi ai căror copii reuşesc în viaţă de unii singuri, rămânând în ţară, în belşug şi fericire, mulţumiţi de ei, de societatea în care trăiesc în deplină concordie şi pace. Câţi de ăştia ştiţi? Că eu nu prea...

Prin urmare, pot afirma că nu există în niciuna din aceste categorii părinţi fericiţi. Familia clasică, tradiţională presupune o curte mare în care să trăiască toţi membrii „clanului”, ceva de genul familiilor turceşti foarte prezente pe ecranele televizoarelor. Sună bine şi frumos, dar nu în această Românie, care nu mai păstrează aproape nimic din valorile tradiţiilor. Nu ştiu cum m-aş simţi sechestrând lângă mine, fără voia lui, un copil doar pentru ca eu să nu fiu singur sau pentru a avea cine să mă îngrijească la bătrâneţe. E un soi de egoism de care nu m-aş putea bucura, chiar dacă îl pot înţelege. „Să stea lângă mine, că de-aia i-am crescut şi mi-am luat de la gură să înveţe carte” – e un refren care încă se aude, dar pe care nu-l agreez.

Motivele plecării copiilor de lângă părinţi nu ţin de egoism, de lipsa lor de sensibilitate sau sentimente filiale. Uneori nu e vorba nici măcar de lipsa unui loc de muncă, nu toţi pleacă pentru a-şi rezolva nişte probleme financiare. La o anumită vârstă, după ce-ai căscat destul ochii ca să-ţi dai seama în ce Românie urâtă la suflet, lipsită de perspective, ternă şi goală de sentimente eşti obligat să trăieşti, tinerii fug spre alte zări mâncând pământul. De cele mai multe ori, motivul este unul valabil: „Nu vreau ca şi copiii noştri să aibă parte de mizeria pe care o înghiţim noi. Vreau ca măcar ei să trăiască într-o ţară care-i respectă şi în care se pot dezvolta frumos”. E clar, mizeria asta nu se referă la bani, la contul din bancă. Nu întotdeauna. E vorba, mai ales, de pierderea încrederii în cei care îţi decid soarta fără să te întrebe ce-ai dori pentru tine şi copiii tăi, şefi mai mari sau mai mici nesimţitori la nevoile tale şi ale familiei tale, surzi şi orbi la visurile şi speranţele tale, atenţi doar la nevoile lor şi ale familiilor lor.

Din păcate, nici prin alte ţări ale lumii nu umblă câinii cu covrigi în coadă, criza economică a activat sentimente xenofobe şi anti-imigrare greu de acceptat într-o Europă care se vedea, până nu demult, Statele Unite ale Europei. E un gest de curaj să pleci, cu copii cu tot, într-o ţară străină în care românii sunt deja discreditaţi de exodul conaţionalilor fără de lege. Unii reuşesc, mulţi se întorc în ţară dezamăgiţi. Nu toţi îşi iau copiii cu ei, ceea ce naşte o sumă de alte probleme extrem de delicate, vizibile în tragedii greu de suportat. Riscurile sunt mari, ca să ţi le asumi ai nevoie de curaj şi de-un soi de „fie ce-o fi” care uneori poate fi inspirat.

În sfârşit, există şi părinţi care îşi „îngroapă” copiii în afacerile tenebroase ale familiei. Avem, din nefericire, exemple destule: Viorel Hrebenciuc şi fiul, Dorin Cocoş şi fiul, Dan Voiculescu şi fiica, Vlad Cosma şi fiul, Mihail Vlasov şi fiica, iar lista rămâne deschisă. Aceşti părinţi celebri şi bogaţi au vrut prea multe pentru ei şi familiile lor, riscându-şi libertatea cu bună ştiinţă. Dar n-au crezut nicio clipă că Justiţia română va îndrăzni să le acuze şi progeniturile. Au mizat prea mult pe nişte cărţi slabe şi-au pierdut, trăgându-i după ei, în procese şi chiar în închisori, şi pe copiii lor. Sunt cupluri sau familii întregi penale, ceea ce te duce cu gândul la „famiglia” mafiotă, legată monolitic printr-un îndelungat exerciţiu de încredere şi supunere oarbă faţă de „capul” ei.

Spuneam că în niciunul din cazuri nu există părinţi fericiţi, bătrânii mor singuri şi trişti, copiii lor suferă crescându-şi, la rândul lor, copiii departe de ţară, cu speranţe mari şi realizări mici. Ca să nu fiu, totuşi, sumbru de la cap la coadă voi spune că mai există o categorie de părinţi, cei ai căror copii au crescut suficient de siguri pe ei şi suficient de nebuni ca să-şi trăiască viaţa călătorind, cunoscând oameni pe toate meridianele, muncind orice, oriunde îi apucă vremea, mulţumindu-se să vadă lumea, să cunoască oameni, trăind cu băştinaşii în America de Sud, în Mongolia, în Thailanda, în Nepal, în Danemarca, Anglia sau în Noua Zeelandă, adaptându-se oamenilor şi locurilor. Pentru asta nu trebuie să fii bogat, ai în schimb nevoie de-o doză suficientă de ambiţie şi egoism, de multă imaginaţie şi încredere în tine. Aceştia sunt copiii care au refuzat o viaţă de muncă stresantă la un patron sau la o multinaţională cu program de 9-10 ore nesfârşite pe zi, contra unui salariu care să le ofere o lună de concediu în care să se-ntoarcă să-şi vadă părinţii îmbătrâniţi într-o Românie mereu nefericită, mereu agonizândă. Copiii ăştia, care nu-şi fac planuri de viitor, pentru care contează doar prezentul sunt oameni fericiţi. Părinţii lor... Oricum, nu strică să ne gândim dacă nu cumva ei, copiii ăştia vagabonzi prin lume, au descoperit sensul unei existenţe care nouă ne scapă.

Aşa că n-am un răspuns la întrebarea din titlu, chiar dacă s-ar putea să fiu pus într-una din cele trei sau patru situaţii-limită.