Justiţia română ne condamnă, fără drept de apel, la balcanism şi servitute. Pentru că Justiţia română înseamnă orice, numai dreptate şi imparţialitate nu; înseamnă minciună, birocraţie, corupţie, interese proprii şi de grup (etnic sau politic, ori combinate, după caz). „N-aveţi ce căuta în Europa cu o asemenea Justiţie” – ne spun, de mulţi ani, responsabilii Uniunii Europene şi ai spaţiului Schengen. Afirmaţie corectă, la care aş adăuga: dar ce să căutăm noi în Europa? Ce anume din gena şi obiceiurile noastre ancestrale ne-ar recomanda pentru a fi cetăţeni europeni cu drepturi egale? Poate invazia ţiganilor hoţi, cerşetori, violatori? Poate neam-prostia şi incultura proprii cultivatorilor de... manele în cartierele din Italia şi Spania? Sau poate cinstea şi bunele purtări ale unor europarlamentari precum Adrian Severin?!

Să trecem peste asta, e un alt subiect trist şi ruşinos, acum am în faţă cazul Agache, un proces început de fiul ofiţerului de Miliţie ucis cu bestialitate în decembrie 1989 de o mulţime înfuriată din Tg. Secuiesc, mobilizată de câţiva indivizi care au şi fost puşi sub acuzare, dar care între timp s-au ascuns în Ungaria. Nu ştiu cât de simpatic şi cumsecade a fost maiorul Agache, nici nu mă interesează, poate că n-a fost, poate că a fost dur şi antipatic, dar nimeni nu merită să moară linşat şi batjocorit de o mulţime furioasă, fără a avea dreptul să fie judecat. Oricum, fiul maiorului Agache a vrut dreptate şi a luptat pentru ea ani de zile. Recent, a primit satisfacţie nu de la statul român, care s-a comportat lamentabil în acest caz (ca în multe altele, din păcate), ci de la CEDO.

Foarte pe scurt, lucrurile s-au întâmplat astfel: fiul maiorului Agache a obţinut o hotărâre judecătorească definitivă în martie 2001, după 11 ani de luptă cu birocraţia şi tergiversările specifice actului de justiţie comunistă din ţara noastră. Sentinţa obliga persoanele vinovate de linşarea maiorului în zilele Revoluţiei la plata unor despăgubiri către urmaşul celui ucis. Numai că autorităţile române au completat dosarul depus la autorităţile maghiare în cadrul procedurii de executare abia în anul 2009... Cum era şi normal, CEDO a observat lentoarea, birocraţia şi reaua-voinţă a sistemului – în cadrul căruia nişte autorităţi au dormit pe ele, cu sau fără ordin..., în loc să sprijine solicitantul în acţiunea de executare rapidă a unei hotărâri judecătoreşti – şi a decis plata de către statul român a unor despăgubiri morale şi materiale în sumă de aproape 6000 de euro către fiul maiorului omorât.

O sumă minoră, care însă aruncă încă o umbră asupra Justiţiei române nereformate şi neperformante, dar extrem de orgolioase şi interesate pecuniar. O Justiţie care nu prinde viteză decât când e vorba să-şi apere propriile interese şi avantaje salariale, de cele mai multe ori nemeritate. Desigur, aceşti bani, ca şi alte sute de mii de euro din procese câştigate de alte persoane la CEDO ca urmare a sentinţelor nedrepte date de justiţia noastră, nu vor fi plătiţi de judecătorii sau de autorităţile care nu l-au sprijinit pe urmaşul maiorului Agache să-şi găsească dreptatea pe latura civilă a cazului, banii ăştia vor fi plătiţi de statul român, adică de contribuabilii români. O fi drept? N-o fi, dar asta e, nici nu vreau să mă gândesc că în cazul Agache poate fi vorba şi de contribuţia neprecupeţită a unui partid politic aflat mai mereu la Putere, care i-a apărat întotdeauna pe ucigaşii ofiţerului român.

Şi-atunci, la ce bun să mai visăm un tratament egal printre statele civilizate din Europa? La ce bun să vrem în Schengen cu piatra de moară a unei Justiţii de secol 17 legată de gât? Nu, mulţumesc, e mult mai corect să băltim în mocirla noastră de proaste obiceiuri de la Porţile Orientului, decât să ne facem de panaramă vânzând iluzia Daciei Felix pe bulevardele marilor oraşe europene.