Câte popoare om mai fi în ţara asta a noastră? Se strâng câteva sute de oameni în câte o piaţă (sâmbătă şi duminică au fost câteva mii în Piaţa Universităţii), huiduie, strigă, înjură, se bat cu jandarmii, aruncă cu pietre în cine se nimereşte, dar au pretenţia că vorbesc în numele „poporului”.  Ce vor aceşti oameni? Dacă-i întrebi, nici ei nu ştiu. Iniţial au dorit să-l sprijine pe Raed Arafat în lupta lui cu Traian Băsescu, pe principiul – discutabil, de altfel – că trebuie să ţinem cu cel mai slab, preşedintele n-are, oricum, nevoie de sprijinul nostru, el face oricum ce vrea sau ce-i spune Elena Udrea... Apoi acestor susţinători ai doctorului Arafat li s-au alăturat nemulţumiţii de toţi şi de toate, bătăuşii de pe stadioanele de fotbal, revoluţionari în pragul falimentului, alţii care vor schimbare, vor alegeri anticipate, vor „jos Guvernul”, „Jos Băsescu”, dacă n-ar suna ca dracu ar vrea şi „Ceauşescu şi poporul”.

Traian Băsescu a anticipat, oarecum, şi a retras Legea pentru ca Arafat să nu fie folosit drept scut de liderii Opoziţiei şi sperând că astfel protestele se vor încheia. Mişcare târzie şi ineficientă, au intrat în scenă specialiştii în ştiinţa manipulării din laboratoarele partidelor, şi-au găsit un rol şi revoluţionarii de serviciu, Crin Antonescu şi Victor Ponta i-au felicitat pe manifestanţi şi i-au îndemnat să nu renunţe (au învăţat şi ei ceva de la Ion  Iliescu, dar n-au învăţat ce trebuie, „bătrânul edec” îi trimisese, totuşi, acasă pe mineri...). În condiţiile date şi beneficiind de această armată de manipulanţi, mişcarea de protest civilizată de la început s-a transformat rapid în orice altceva – motive pentru a escalada un conflict se găsesc destule, nu asta-i problema. Dus de valul populismului, infantilul Antonescu a promis că peneliştii li se vor alătura în zilele care urmează. Mare greşeală, pentru că în acel moment responsabilitatea pentru tot ce va urma unor manifestări greu de controlat de nişte lideri neobişnuiţi cu mulţimile înfuriate şi anarhice va aparţine liderilor Opoziţiei. Dacă vor ajunge să vandalizeze împreună, poate că ne va spune Crin Antonescu pe cine reprezintă aceşti manifestanţi şi liderii lor, ce popor reprezintă ei, în numele cui acţionează? Probabil că în numele şi spre binele „poporului pesedist”, al „poporului penelist”, „poporului conservator”, poate şi al „poporului udemerist”, care se află mereu în stand by la colţ de cotitură... Ceilalţi, celelalte „popoare”, România tăcută, cei mulţi, care n-au timp sau nu vor să iasă în stradă pentru că ştiu că nu aşa va deveni viaţa lor mai bună şi mai civilizată, ei nu contează, pe ei televiziunile mogulilor nu-i bagă în seamă.

Ce va fi în continuare, Dumnezeu ştie, nu cred că Ponta şi Antonescu vor avea înţelepciunea să renunţe la manipulări şi să dezbată serios, împreună cu cei de la Putere, legi care privesc viitorul nostru imediat sau de perspectivă. Ei au alt program acum, se pregătesc să plece de mânuţă în America, să-şi declare „disponibilitatea”, poate găsesc acolo sprijinul pe care nu-s foarte siguri că-l au în ţară. Între timp, mărşăluiesc spre victoria finală împreună cu poporul răzvrătit, în chip de oameni providenţiali, gata să se sacrifice şi să conducă România spre noi culmi de civilizaţie şi progres... (cum au mai făcut-o, de altfel), după ce un premier antipatic şi un preşedinte incult au vândut-o Uniunii Europene, FMI şi americanilor.

Ce rămâne, însă, din toată lecţia asta penibilă a manipulării maselor este un acut sentiment de neputinţă în faţa bulgărelui de zăpadă care, rostogolit din deal de nişte inconştienţi, ajunge să crească, să se întărească şi să distrugă totul în cale. Ar trebui, probabil, după exemplul oferit de Traian Băsescu cu Legea sănătăţii, ca şi Emil Boc să renunţe la lupta cu morile de vânt, pe care, oricum, nimeni n-o câştigă decât pe termen foarte scurt, şi să accepte alegeri anticipate – parlamentare, locale, prezidenţiale, de toate pentru toţi – în vara acestui an. Şi-atunci, fie ce-o fi, măcar ştim o treabă: guvernul care se va forma va avea o altă legitimitate şi, măcar o vreme, va fi în stare să ofere, împreună cu un alt preşedinte, un dram de speranţă majorităţii românilor. Altă soluţie de a ieşi din criza de încredere în care ne aflăm (mai periculoasă chiar decât cea economică sau financiară), eu nu văd. Ceea ce, cu siguranţă, nu înseamnă că nu există. Numai că eu n-am descoperit-o, pentru că nu mai sunt dispus să cred în formule care să revizuiască pe ici-pe colo câte ceva, dar să nu schimbe nimic... De-astea am tot avut parte în 22 de ani şi-ar cam fi timpul să se schimbe cu adevărat ceva. Iar dacă actuala Opoziţie se simte capabilă să producă această schimbare în bine, atunci ar trebui să ne convingă că poate s-o facă. Pentru că nu-i crede nimeni pe cuvânt, iar asocierea cu vandalii bucureşteni nu-i suficientă...