Mă întreba un amic din Constanţa ceva de genul: ce dracu aveţi cu maghiarii? De ce nu-i lăsaţi să-şi sărbătorească Ziua naţiei lor? Chiar vreţi să-i faceţi români...? Răspunsul meu a fost destul de elaborat dar, pe scurt, a sunat cam aşa: frate, noi nu încercăm să facem nimic cu maghiarii; dimpotrivă, ei ne impun regulile lor şi încearcă să facă altceva din noi.

E un crâmpei de amintire ivit inoportun de 15 martie, o zi în care maghiarii sărbătoresc şi comemorează în stradă, iar românii sunt îndemnaţi să stea liniştiţi la casele lor sau să-şi viziteze bunicii. O zi în care gândul m-a dus într-o zonă cultural-sportivă: teatrul românesc şi baschetul româno-maghiar-american. Cu câtva timp în urmă Dan Ţopa, fostul director al Teatrului Andrei Mureşanu, a născut o dezbatere pe tema „românii din Sf. Gheorghe nu sprijină suficient teatrul românesc”. Am fost de acord că aşa este, cu nuanţele de rigoare: românii îşi găsesc motive să nu meargă la spectacolele teatrului românesc din Sf. Gheorghe. Bune-rele, adevărate sau nu, motivele astea sunt de natură să le adoarmă conştiinţele şi să-i facă să stea acasă. Dezbaterea e departe de a se fi încheiat, problema teatrului românesc din Sf. Gheorghe rămâne pe tapet, este unul din „scheletele” din dulapul nostru, al tuturor –  intelectuali sau nu, naţionalişti sau nu, români mai mult sau mai puţin verzi.

Cealaltă problemă este una de natură sportivă şi ea nu este doar a românilor. Sfântu Gheorghe are o echipă de baschet care a câştigat, în acest weekend, Cupa României şi care se luptă cu şanse mari să câştige şi campionatul. Cupa României este un trofeu preţios, la care n-au ajuns echipe din oraşe mari ale ţării. Echipa noastră are în componenţă multe jucătoare valoroase de origine americană, câteva sunt românce şi câteva de etnie maghiară. Antrenorul Zoran Mikes este sârb-bosniac. În sânul acestei echipe domneşte o atmosferă frumoasă, indiferent de limba în care se comunică. Se joacă într-o sală de sport acceptabilă, în aşteptarea uneia noi, promisă de Primăria Sf. Gheorghe şi de Consiliul judeţean Covasna – două instituţii care susţin pe toate căile baschetul covăsnean de performanţă.

Ciudăţenia este că la meciurile echipei noastre de baschet românii sunt absenţi din tribune. Suporterii sunt aproape exclusiv maghiari, chiar dacă, repet, în componenţa echipei sunt doar câteva jucătoare de etnie maghiară. O să spuneţi că scandările sunt numai în limba maghiară şi chiar aşa e. Dar ce îi opreşte pe amatorii de baschet români să se manifeste în limba lor în tribunele Sălii sporturilor?!

M-am tot gândit la ciudăţenia asta şi am ajuns să formulez următoarele presupuneri: *Spectatorilor români le e teamă de o confruntare directă cu „fanii” maghiari, capabili să treacă relativ uşor dintr-un registru al concordiei sportive într-unul ofensator etnic. Adevărul fiind uşor de ghicit: Sf. Gheorghe n-are nevoie de un plus de competiţie inter-etnică – periculoasă şi dăunătoare, în final, sportului în sine. *Românii din municipiu nu percep echipa Sepsi-SIC Sf. Gheorghe ca fiind una a lor din multe motive, printre care se află şi acest SIC, ofensator, după modelul Terra Siculorum. *Un alt motiv ar putea fi intonarea imnului religios-secuiesc-maghiar, acţiune pe care eventualii spectatori români ar dezavua-o din principiu şi pe bună dreptate. Despre steaguri şi simboluri naţional-etnice nu mai zic nimic, aţi văzut ce reacţii aiurea nasc acestea oriunde se flutură.

Şi totuşi, ar fi o bucurie şi pentru românii din Sf. Gheorghe să asiste la un meci de baschet spectaculos în oraşul în care trăiesc, muncesc, plătesc impozite. Pe vremuri nici nu te puteai gândi la o echipă de baschet la Sf. Gheorghe, exista cel mult o echipă bună de handbal fete şi veşnica echipă de fotbal mediocru dintr-o divizie inferioară. Atunci, în tribune se auzeau şi scandări în limba română şi nu se supăra nimeni. Dar de-atunci cu noi s-au întâmplat multe.

Ce vreau să spun este că-i păcat să etnicizăm totul. Păcat pentru baschetul covăsnean, păcat pentru echipa nemaipomenită pe care o are oraşul Sf. Gheorghe – aici se cuvin adresate felicitări nu doar jucătoarelor şi antrenorului bosniac, ci şi sponsorilor, Primăriei şi Consiliului Judeţean. Şi, desigur, păcat pentru românii din oraş, îndepărtaţi, cu sau fără voie, de sala de sport în care joacă o echipă care este şi a lor, îndepărtaţi, de fapt, de viaţa comunităţii majoritare în numele unor principii care-i consacră drept „venetici”. Şi când te gândeşti că dl. Kulcsár Terza József, bătăiosul lider al unui partid etnic maghiar, se consideră „cetăţean de rangul doi” în judeţul Covasna...