Butonam telecomanda şi-am dat peste un post de televiziune maghiar – nici nu-i greu, sunt destule. Se vedea o hartă meteo, cu un cod roşu trecând prin toate ţările vecine Ungariei. O culoare anume stabilea aria de interes a serviciului meteorologic din Ungaria: era exact harta Ungariei Mari, cuprinzând părţi din ţările în care Ungaria revendică teritorii. Ceva de genul unor hărţi ale Meteo român, cuprinzând şi Republica Moldova.

Mi-am spus că e normal. La urma-urmei, cunoscătorii de limbă maghiară din ţările vecine Ungariei e bine să se informeze din ce sursă doresc. La fel cum, probabil, fac şi vorbitorii de limbă română din Republica Moldova. Problema e alta: politica României faţă de Moldova de dincolo de Prut este constant prietenoasă şi cam atât, încercăm să-i ajutăm unde putem şi cu ce putem (prea puţin, din păcate), fără să exprimăm pretenţii teritoriale sau îndemnuri la secesiune. În schimb, harta Meteo din Ungaria pare agresivă pentru că dă glas unei ameninţări continue din partea statului vecin. Ameninţarea, nici măcar voalată, ci spusă cu toată gura se referă la aşa-zisa autonomie a Ţinutului Secuiesc. Ungaria susţine această autonomie care n-o priveşte, fiind vorba despre trei judeţe din inima altei ţări, asupra cărora Ungaria nu are niciun drept.

Mi-am amintit episodul Meteo citind scrierea unui fan al autonomiei Ţinutului Secuiesc: „Nu vă bateţi joc de ungurime, ei au foarte multă răbdare, dar şi răbdarea are o limită. Vreţi nu vreţi, autonomia vine”. Întrebarea pe care mi-o pun şi v-o pun este: e vorba de autonomie, sau de unirea cu Ungaria care se visează din nou Mare, după exemplul Rusiei lui Vladimir Putin? Pentru că, dacă e vorba de autonomie, pentru orice cap cât de cât limpede e clar că sloganul ăsta e folosit exclusiv în campanii electorale pentru abureala alegătorilor, în folosul liderilor care candidează pe ici-pe colo. Până şi primarul nostru, Antal Árpád, a înţeles că nu se poate face nimic fără acordul majorităţii, adică a celor 15-16 milioane, sau câţi or mai fi, de români care vor vota la un eventual referendum pentru sau împotriva autonomiei Ţinutului Secuiesc. Este imposibil să scoţi un teritoriu dintr-un stat doar pe baza votului câtorva sute de mii de cetăţeni din teritoriul respectiv, Constituţia spune clar treaba asta. Antal Árpád era bucuros că se vorbeşte atât de mult despre Ţinutul Secuiesc: „E un lucru bun, până la urmă toată lumea se va obişnui cu denumirea asta”. Să zicem că lumea se va obişnui, dar ce va schimba asta? Vom vorbi despre Ţinuturi şi nu despre Regiuni, dar realitatea va fi aceeaşi: Ţinuturile, oricare ar fi ele, vor rămâne la fel de ineficiente, de sărace sau de bogate cum erau când erau judeţe. Sau chiar mai rău. Nu forma contează, ci fondul. Iar fondul, în această chestiune, este nevoia de autonomie financiară, nu de autonomie etnică. Avem nevoie de o mai corectă şi eficientă împărţire a bunurilor, de o „guvernare” locală mai profesionistă şi mai aplecată spre nevoile oamenilor. De o infrastructură adecvată, de taxe şi impozite mai puţine, de o administraţie eficientă. Nu judecători maghiari pentru etnici maghiari ne lipsesc, ci legi corecte şi aplicate în practică pentru toţi, indiferent de etnie. Nu de un preşedinte al Ţinutului Secuiesc cu sediul la Tg. Mureş avem nevoie, ci de o conducere care să fie interesată şi de viaţa oamenilor, nu doar de propriile interese financiare. O regionalizare bine şi în folosul oamenilor gândită, nu în beneficiul baronilor PSD-UNPR-PC-UDMR, ar fi rezolvat multe din problemele care ţin de autonomia financiară, infrastructură, taxe şi impozite, administraţie etc.

Aşadar, ce vor etnicii maghiari din HarCov? Autonomie, sau unirea Ţinutului Secuiesc cu o viitoare mult visată Ungarie Mare? Sigur, speranţa este că un Ţinut Secuiesc autonom are mult mai multe drepturi în autodeterminare şi mult mai puţine obligaţii faţă de statul român. În mintea unora, de-aici poate începe adevăratul joc de-a unirea. Este şi cazul fostului pastor László Tökés, care visează cu ochii deschişi la un „culoar” care să unească noua regiune autonomă maghiară cu regiunea Partium, care ar urma să unească unele judeţe de la graniţa de nord-vest a României. Lesne de înţeles că acest culoar deschis spre Ungaria ar alimenta şi mai mult tendinţele de unire a unui Ţinut Secuiesc autonom cu „patria-mamă”. Lecţia scoţiană, despre care scriam zilele trecute, se referă tocmai la politica perversă a partidelor etnice: reclama nu e doar „sufletul comerţului”, ci şi sufletul separatismului etnic. Dacă reuşeşti să faci suficient de mult tam-tam, să baţi bine din tobe şi să sufli din trâmbiţe, guvernele se vor speria şi vor ceda câte ceva. Totul e să ceri cât mai mult şi cât mai vocal, devine imposibil să nu primeşti ceva în schimbul tăcerii. Maghiarii au învăţat bine lecţia asta, noi n-am priceput nimic. Ca de obicei, suntem perfecţi, nu mai e nevoie să învăţăm nimic!

Mă întreb cât de mult pot crede etnicii maghiari într-un Ţinut autonom despre care nu ştiu, practic, nimic altceva decât ce află din aiurelile propagandistice ale UDMR, PPMT şi CNS. O unire cu Ungaria, în schimb, ar fi altceva... Despre asta, însă, suporterii înfocaţi ai Ţinutului Secuiesc nici nu mai vorbesc, ar însemna să sape la rădăcina propriei creaţii autonome. Nu-mi dau seama cum, dar într-un viitor oarecare adepţii unirii cu Ungaria vor intra în conflict cu fanii autonomiei Ţinutului Secuiesc. Un conflict paşnic, o bătălie a ideilor, din care, paradoxal, românii ar avea de câştigat dacă nu le-ar fi teamă să înveţe din greşeli...