Teribil de repede se duc şi gloria, şi puterea. Mai ieri i se aşternea covor roşu sub picioare pe oriunde trecea, îl însoţeau peste tot cohorte de băgători de seamă, miniştri şi preoţi degrabă pupători şi aghezmuitori. E suficient să pierzi nişte alegeri prezidenţiale, dar să le pierzi ca un prost, nedemn şi jenant, ca să fugi pentru câteva zile, penibil, în Emiratele Arabe Unite, într-un concediu cu „familia” politică de încredere (că familia lui adevărată n-a fost cu el) şi să te-ntorci şi mai penibil în ţară pe uşa din dos, evitând orice întâlnire cu presa, cu oamenii, cu realitatea. L-am asemuit cu Ceauşescu plecând cu elicopterul de pe acoperişul Comitetului Central, cu 25 de ani în urmă. Numai că ăla nu s-a mai întors decât pentru a fi scuipat, judecat în pripă şi condamnat la moarte. Nu vă speriaţi, nu va fi cazul lui Ponta, el se întoarce victorios din Emirate, la urma-urmei are un Guvern, are un Parlament, are un partid important la picioare, nu-i trebuie decât puţin curaj să dea piept cu „uraganul”. Adică cu viaţa reală, cu bugetul, cu două ministere importante fără miniştri, cu scumpirea gazelor, cu creşterea taxelor şi impozitelor, cu judecata aspră a românilor nerecunoscători, cu miştoul dureros al colegilor de partid şi de coaliţie, cu dispreţul nedisimulat al „golanilor” din Opoziţia revigorată, cu întrebările nemiloase ale jurnaliştilor neprieteni, gen „cum aţi cheltuit dvs. într-un bar din Abu Dhabi 20 de pensii medii ale românilor la o singură consumaţie? Nu v-au dat lacrimile de durere?”. Şi altele, multe altele, adăugaţi-le dvs. după cum doriţi.

Ponta pierde peste tot, inclusiv în propriul partid. Se duc lupte grele între fracţiuni din PSD, între Dragnea şi Şova plus nemulţumiţi declaraţi precum Vanghelie, Negoiţă şi cine ştie câţi or mai fi. Ei pot fi liniştiţi repede, dar pentru asta e nevoie de o mână de fier, care, din câte îmi dau eu seama, nu este mâna lui Victor Ponta. A lui e slăbită, topită, moleşită de focul nemilos al votului de pe 16 noiembrie, un vot care a mistuit toată voinţa politică a imberbului Ponta. Imaginaţi-vă, totuşi, că omul ăsta a trăit coşmarul de-o noapte al prostănacului Geoană în două săptămâni, e mult mai complicat, chinul a fost mai lung, dezamăgirea s-a insinuat ca un şarpe pus de Dragnea la sânul Dacianei... Şi-atunci, a cui să fie mâna aia de fier care să conducă nişte cohorte de pesedişti trădaţi până şi de propriul electorat?

Pentru ca delirul să fie total, vin nişte sondaje post-electorale care ne-arată cum se duc toate pe apa duminicii alegerilor: încrederea în Ponta a ajuns la cote nesemnificative (27%), încrederea în Iohannis s-a dublat, ajungând la 62%, românii încep să creadă că ne îndreptăm în direcţia bună după victoria neamţului. Toate astea sunt tendinţe care nu oferă nicio speranţă de viitor politic comod lui Ponta şi partidului său. Sau, să nu exagerez, oferă totuşi, dar una singură: o mână de fier la Guvernare, care să facă tot ce n-a făcut Ponta vreme de doi ani. Adică să guverneze, nu să se bată în glume proaste cu preşedintele. Misiune posibilă, preşedintele ales nu face glume, el vrea ca România să meargă ca un ceas! Elveţian, nu rusesc... Cu un premier deştept şi predispus colaborării cu toţi cei care pot face ceva pentru ţara asta, cu un Guvern remaniat în totalitate, redus la doar 14-15 ministere, cu mai puţină aroganţă şi mai multă muncă, cu mai puţin dispreţ şi mai multă empatie, PSD se poate reinventa. Ceea ce nici n-ar fi rău, în România e întotdeauna nevoie de echilibru politic, altfel ni se urcă repede la cap.

Aşadar, luni pe la ora siestei la Palatul Victoria a apărut Marele Dispărut, Ponta în persoană, urcând scările în pas alergător. Până pe la 6 după-masă Dispărutul nu ne-a spus nimic nici despre cursa din Emirate, nici despre întâlnirea cu membrii Guvernului. Dimpotrivă, ne-a băgat şi mai mult în întuneric, renunţând la numirea lui Mihnea Motoc la Ministerul de Externe, în favoarea lui Bogdan Aurescu. Nu c-ar fi ceva rău în asta, dar se vede de la o poştă că guvernarea scapă de sub control. România este, acum, ca un tren condus de un pilot de curse, plecat din staţia Băsescu spre staţia Iohannis şi rămas fără curent în tunel. Aşteptăm să vină curentul, ne dăm jos din vagoane şi-o luăm pe jos, împingem cu toţii fără spor la tren, aşteptăm echipele de salvare, sau căutăm un mecanic care ştie cum se conduce trenul?! Să traduc puţin: PSD-ul nu vrea şi nici nu trebuie să plece de la guvernare, mai are multe de plătit şi de tras, dar situaţia este proastă, scumpirile aşteaptă după colţ, bani nu sunt, deci fatal vor apărea noi taxe şi impozite, iar până la alegerile locale şi parlamentare mai sunt nici doi ani de zile. Unde-i mâna de fier care să armonizeze toate „ingredientele” astea într-o ciorbă comestibilă?

Sau, poate e nevoie să pun altă întrebare: are cu adevărat nevoie PSD de o mână de fier, sau baronii conduşi de Dragnea îşi vor impune voinţa păstrând un preşedinte-premier de paie în fruntea partidului şi Guvernului? Nu cred, de fapt, în reformarea acestui partid-mamut, de-aia pun această întrebare.