La sfârşit de decembrie se-ntâmplă ca la decernarea premiilor Oscar, în februarie: se mulţumeşte. O lungă, plicticoasă şi mai mereu aceeaşi listă de mulţumiri: părinţii, familia, soţia, prietenii, căţelul, scenaristul, regizorul care te-a distribuit, pisicuţul fals şi miorlăit (nicio aluzie?!), vecinul de piscină sau, după caz, de palier... Toţi merită mulţumirile câştigătorilor de Oscaruri.

În cazul nostru, marele câştigător al Oscarului politic, thrillerul „2/16 noiembrie 2014”, ar trebui să mulţumească eroului colectiv şi anonim care este electoratul român din diaspora. Datorită lui, actorul din rolul principal, Klaus Iohannis, s-a trezit într-o ipostază pe care nimeni, nici chiar el însuşi, n-ar fi pariat vreun sfanţ după primul tur de manivelă. Aici intervine o altă serie de mulţumiri iohannisiene, care se îndreaptă către Ponta şi echipa lui de campanie, în frunte cu d-na Firea şi dl. Dragnea, „strategii” pesedişti care au făcut cea mai nătângă campanie electorală din câte mi-a fost dat să văd în 25 de ani de democraţie originală românească. Oamenii ăştia chiar merită mulţumirile sincere ale preşedintelui Iohannis. Fără ei, nu ne-am fi mulţumit acum unii altora într-un dezmăţ fericit al concordiei politice victorioase. Aceleaşi mulţumiri sincere ar putea adresa premierul Victor Ponta şefilor noului PNL, Gorghiu şi Blaga, care îi permit să hiberneze, laolaltă cu o echipă de rezerve pesediste fără valoare, în căldura plăcută a unui Palat nesupus restricţiilor de gaz metan rusesc.

Ar mai fi câteva mulţumiri pe care şi Ponta, şi Iohannis le-ar putea exprima la sfârşit de an către aceeaşi persoană: Traian Băsescu. Comandantul a atras ura unei mari părţi a electoratului, înlesnindu-i lui Ponta să ajungă într-un nesperat rol de primadonă a politicii dâmboviţene; în acelaşi timp, fostul preşedinte l-a ferit pe Iohannis de bălăcăreala în ape politice tulburi, preferând să se scalde acompaniat doar de sirena blondă Elena Udrea. Apropo de d-na în cauză, ea ar trebui să priceapă ce i se-ntâmplă şi să le mulţumească numiţilor Cocoş şi Bica, pentru că au ajutat-o să ajungă la capătul unui drum politic în care îşi cam rupea tocurile şi-şi cam pierdea genţile.

Poate ar fi momentul să zăbovim puţin şi în curtea noastră, a presei covăsnene. În ce mă priveşte, cred că ar trebui să găsim mai mult timp pentru a privi în ochii celor de lângă noi, a le întinde mâna, a-i asculta şi a le mulţumi pentru că ne citesc, ne înjură sau ne laudă – orice reacţie e mai bună decât lipsa de reacţie, nu? Să le mulţumim celor care au făcut ceva pentru noi în anul care se încheie, celor care ne-au ajutat să traversăm un deşert pe care îl ignorăm cu suficienţă şi de care, de multe ori, abia suntem conştienţi: deşertul contemplării nimicului perfid. Un deşert periculos, pervers. Un deşert în numele căruia „intelighenţia” se închide în propria-i carapace, ca o ţestoasă matusalemică urcată într-un turn de fildeş, de la înălţimea căruia judecă oameni şi fapte. Dar locul ziaristului repede trecător prin viaţă nu este într-un asemenea turn de fildeş, ziaristul are de lucru în cetate, între oamenii de rând pe care-i reprezintă şi pe care are datoria să-i susţină măcar din când în când, dacă întotdeauna nu se poate.

M-am zbătut o vreme în mijlocul unui asemenea deşert contemplativ, obosit şi dezamăgit de prestaţia clasei politice şi, în egală măsură, a societăţii civile, a mea şi a celor apropiaţi mie din presă. M-au scos de acolo, provocându-mă către înfruntarea directă din „piaţa publică” a Mediei covăsnene, doi oameni: Ioan Ţiţeiu şi Daniel Şanta. Cărora le mulţumesc cu sinceritate şi preţuire neascunse. Nu ştiu cum vor evolua relaţiile noastre profesionale, dar mărturisesc că m-a impresionat discreţia lor în materie de politici editoriale într-un an în care patronii de presă au fost supuşi unor presiuni uriaşe din partea partidelor din arcul guvernamental. M-au impresionat rezistenţa acestor oameni în faţa „tăvălugului” neantizant al Puterii, verticalitatea şi puterea lor de a înţelege nevoia unei prese necenzurate, neinfluenţate prin „comandă” politică de partid şi de stat.

Nu am prea mari speranţe pentru anul viitor, dar nici nu cobor în hăul disperării. Instinctul unui om trecut prin multe şi-o umbră de logică simplă îmi spun că deşteptarea politică şi socială a norodului va continua şi pre mulţi va popi acesta când se va (ră)scula! Să ne păstrăm intacte, atât cât se poate, speranţa, încrederea şi zâmbetul. Să ne spunem „La mulţi ani!” şi să ne dorim sănătate, ceva mai multă prosperitate şi mai multe bucurii în anul ce vine.