E foarte greu să explici, de-a fira-n păr, populaţiei care-i treaba cu Acordul de integrare fiscală semnat, în principiu, de toţi preşedinţii statelor membre UE la sfârşitul săptămânii trecute. Nu pricep mare lucru nici măcar cei trecuţi prin şcoli selecte, ce să mai vorbesc de amăreştenii care înseamnă majoritatea electoratului. Şi e nevoie să se explice corect şi pe limba omului, ceea ce iarăşi e teribil de complicat. Cine s-o facă?! E plin Guvernul de băgători de seamă, dar chiar mă îndoiesc că ăştia ar fi în stare să facă un asemenea efort. Pe ăştia, cum îi scoţi din birouri, cum îi pierzi.

Preşedintele Traian Băsescu este singurul care o face, de vreo două zile-ncoace, gura nu-i mai tace... E bine, dar e puţin. Pe la televiziuni a început cearta politică, pentru că acolo se ajunge, invariabil, reprezentanţii Opoziţiei se vor apuca de demolat acest Acord de integrare de dragul de a nu fi de acord cu Băsescu... Nu pentru că s-ar putea face altceva, pentru că nu se poate, e foarte clar că trebuie să jucăm cum ne cântă alţii, pentru că asta-i viaţa atunci când o trăieşti pe împrumut... Nu mai e a ta, e a celor care-ţi dau banii.

În acest caz, faptul că suntem obligaţi să facem ce ni se spune de la Bruxelles este un lucru bun pentru noi. Am spus demult că o guvernanţă fiscală europeană este absolut necesară în România, pentru că nu suntem în stare să ne cenzurăm pornirile populiste şi politicianiste şi cheltuim mult mai mult decât ne-ar permite un cât de firav bun simţ politic, economic şi financiar.

Bun, dar vor intra în scenă „demolatorii” de serviciu, politicienii de doi bani care n-au nicio soluţie alternativă la Acordul de integrare fiscală propus de Merkel şi Sarkozy, dar sunt foarte mari apărători ai independenţei noastre fiscale şi ai populismului deşănţat fără de care dumnealor nu mai fac nici doi bani. „Nu ne vindem ţara” a ieşit din repertoriul lui Ion Iliescu, devenind rapid sloganul trioului tragi-comic Voiculescu-Ponta-Antonescu. Aşa că e relativ uşor de ghicit cu ce figuri trist-imberbe se vor prezenta cei doi (că Voiculescu nu mai apare în prim-plan, el conduce din umbră, de pe Antene) la întâlnirea cu preşedintele Băsescu, anunţată pentru mâine. Bănuiesc că vor purta cu ei nişte petiţii, vor cere guvern de tehnocraţi, alegeri anticipate, comitete şi comiţii... Nu vor fi de acord cu modificarea Constituţiei în consonanţă cu prevederile Acordului de integrare fiscală şi nici măcar cu micşorarea numărului de parlamentari, pe care acum câteva luni o clamau. Îl vor înjura printre dinţi şi-l vor beşteli pe Traian Băsescu pentru că nu s-a consultat cu ei înainte de a fi de acord cu „pierderea suveranităţii” României şi-l vor enerva pe preşedinte doar de dragul „aroganţelor”, pentru că de discutat serios pe teme economice şi financiare cu Victor şi Crin este imposibil. Şi cum Traian Băsescu se enervează uşor... nu-i greu de presupus cât va dura şi în ce ton „şugubăţ” se va încheia istorica întâlnire dintre preşedinte şi liderii Opoziţiei.

Păcat că va fi aşa, pentru că românii aşteaptă altceva şi de la reprezentanţii Puterii, şi de la cei ai Opoziţiei. Având în faţă o clasă politică atât de anostă şi ticăloşită nu mi-e deloc greu să spun că Băsescu pare a fi rămas unul dintre puţinii oameni politici cu capul pe umeri, chiar dacă e înjurat şi blestemat de aproape toţi. Ceilalţi se fac preş în faţa „nevoilor oamenilor”, promiţând orice şi oricât şi uitând ce-au promis imediat ce-au trecut alegerile. Obicei vechi la noi, mereu actualizat şi niciodată uitat. Cum zicea Tănase: „Pupă-i în bot şi papă-le tot”...

Revenind la guvernanţa Comisiei Europene (nu doar pe temeiuri fiscale, ci şi juridice, ceea ce iar mi se pare a fi foarte bine), cred că vom face degeaba paradă de naţionalism şi „mândrie patriotică”. Înţelept ar fi să lăsăm coada jos, cu umilinţă, şi să ne facem ordine în legi, în finanţe, în guvern şi în tot ce înseamnă politică. E o ocazie binevenită să revenim cu picioarele pe pământ după ce tot soiul de habarnişti ne-au ameţit cu discursuri populiste şi politicianiste. Altfel spus, în tot răul e-un bine şi poate că încă nu-i târziu să acceptăm că binele se poate face, iată, şi cu forţa!