Dezamăgirile lui Vlad Vidican, un tânăr intelectual din Sfântu Gheorghe

Când vine vorba de împărțirea oamenilor pe criterii etnice, subiectul este mereu sensibil, inepuizabil și greu de tratat, însă în fapt separarea între un „Eu” maghiar și un „Tu” român este simplu de făcut. Cei care se grăbesc să pună falia interetnică scapă însă din vedere un amănunt esențial. Această împărțire nu mai este nici simplă, nici justificată în cazul familiilor mixte. Un părinte de o anumită etnie care concepe un copil de o etnie diferită nu își va pune niciodată întrebarea „Ce etnie va avea copilul meu?”, tot astfel cum un copil crescut într-o familie mixtă nu va încerca niciodată să își diferențieze părinții în funcție de etnia căreia aceștia îi aparțin. Cei din jur totuși, măcinați de prejudecăți sau rele intenții, vor ține cu tot dinadinsul să bată moneda pe acest tip de separare, dincolo de inutilitatea ei.

Familiile mixte există, nasc și educă generații de copii

Un exemplu grăitor este Vlad Vidican, un tânăr intelectual care după ce timp de 12 ani a urmat cursurile Colegiului Național „Mihai Viteazul” din Sfântu Gheorghe, a studiat Dreptul în Cluj-Napoca. Om cu minte deschisă și gândire profundă, Vlad Vidican a profitat de primul prilej ivit și a mers la studii în străinătate. Așa se face că în prezent este specialist în drept internațional și de proprietate intelectuală, în urma unui masterat în SUA, la Louisiana State University, o universitate de top recunoscută peste tot în lume.

Cât timp a locuit în Sfântu Gheorghe, dar și ulterior, s-a implicat într-o multitudine de acțiuni de voluntariat în organizare de evenimente, considerând că voluntariatul îți dă curajul de a realiza ceva, de a face o diferență, întrucât îți oferă șansa de a vedea rezultatul eforturilor tale în termen scurt, pentru ca apoi să fie și instructor de dezbateri la Liceul „Nicolae Bălcescu”.

Occidentul i-a schimbat optica

Contactul cu lumea occidentală i-a oferit noi perspective asupra vieții și i-a arătat care sunt aspectele asupra cărora România ar trebui să suporte anumite transformări. Unul dintre aceste aspecte este sistemul de învățământ, care diferă mult și are nevoie de îmbunătățiri. „Mereu am trăit cu o oarecare frustrare, când vedeam că anumite lucruri nu merg cum aș vrea eu să meargă în sistemul educațional românesc. De multe ori nu îmi dădeam seama ce-mi lipsește, dar simțeam că ceva este în neregulă, dar acum mi-am dat seama că sistemul la noi te limitează foarte mult. Îți omoară creativitatea”, spune Vlad, care mai povestește că în Statele Unite este o rușine atât pentru elevi, cât și pentru profesori să absentezi de la cursuri, întrucât acolo se cultivă mândria de a studia sau a preda într-o anumită școală sau universitate.

Timpul trece, mentalitățile rămân

Întors din Occident, Vlad Vidican și-a propus să își înceapă cariera la Sfântu Gheorghe, orașul în care s-a născut și s-a format ca om. Din cauza specializării în drept pe proprietate intelectuală, îi va fi însă foarte greu să își desfășoare întreaga viață profesională aici. Pe de altă parte, Sfântu Gheorghe, prin specificul său multietnic, îi creează și un oarecare disconfort sufletesc. „Eu provin dintr-o familie mixtă. Tatăl este român, mama este unguroaică. Eu de mic am trăit într-o oarecare antiteză. Nicicum nu era bine. Copiii români aveau ceva cu mine că eram ungur, copiii unguri tot așa, eram român pentru ei”, mărturisește Vlad, care simte regretul de a vedea că, de la o generație la alta, mentalitățile rămân aceleași, cauza principală fiind în opinia sa familia. „Aceste disensiuni provin mai ales din familie. Acolo începe totul. După aceea se perpetuează la școală și tot așa mai departe. În clasele primare... la locul de joacă, sunt mici răutăți pe care părinții le alimentează foarte mult”, completează Vlad.

Marea dezamăgire

Cea mai mare dezamăgire a lui Vlad vine din faptul că, după ce el însuși a încercat prin diverse activități să schimbe mentalități și să promoveze dialogul social în rândul tinerilor de vârsta lui, simte că totul a fost zadarnic, că lucrurile se petrec în continuare la fel. „Eu am participat la tot felul de tabere multiculturale și multietnice, am mers la debate-uri cu tema multiculturalității, am insistat asupra temelor de genul cât de fericiți suntem că suntem împreună și trebuie să conlucrăm și să conviețuim, și să lăsăm orgoliile la o parte, și să ne educăm copiii și prietenii, și cunoștințele, și părinții, să încercăm să facem o diferență sau „Nu puteți voi să urâți cât putem noi să iubim” și așa mai departe. Și, când vezi că ai investit atât de mult în treaba asta și în continuare te confrunți cu niște lucruri ca și până atunci, ești dezamăgit”, subliniază Vlad, care este departe de a face generalizări și este conștient de faptul că în lumea care îl înconjoară sunt și oameni care știu să se raporteze la viață și lume fără prejudecăți.

Nu există soluție

Pentru el, speranțele nu se conturează într-o lumină favorabilă, căci în opinia lui, dacă în urma unor acțiuni care promovează dialogul social interetnic și multicultural, și dintr-o mie de oameni, unul și-a schimbat viziunea în urma acestor acțiuni, acesta va dispărea curând, căci se va pierde în mulțime, va fi reasimilat. Observând cu obiectivism ceea ce se întâmplă în jurul lui, Vlad Vidican simte că nu există o soluție. „Nu văd o soluție din păcate. Chiar nu văd. Este o realitate. Mi se pare o realitate”, spune el.

Se întâmplă și la case mai mari

Această situație a regăsit-o și în Statele Unite unde continuă să existe discriminare între rasa albă și cea de culoare, discriminare care se desfășoară însă la un alt nivel, în sensul în care la suprafață oamenii se acceptă și colaborează impecabil, dar, când sunt între prieteni, își demască adevăratul mod de gândire, lăsând să se vadă că nu s-au eliberat încă de prejudecăți. „Stăteam la masă cu diverși colegi, oameni educați, studenți la Drept, totul era bine și frumos. Se ridica băiatul negru sau fata neagră și imediat începeau discuțiile. Până atunci erau cei mai buni prieteni, apoi te speriai de ce auzeai. Dar la ei în societate există o ipocrizie binevenită, că măcar ei stau la masă împreună. Cu toate astea, când vezi treburi de genul ăsta și acolo, și aici, ești dezamăgit”, spune Vlad care simte că speranțele i-au fost înșelate.

Pornind de la întrebarea pe care unii oameni sunt tentați să o pună mamelor care sunt parte dintr-o căsnicie mixtă, i-am cerut lui Vlad Vidican să ne spună dacă se simte mai mult ungur sau mai mult român. „Nu mă consider nicicum. Nu contează. Și dacă aș fi fost român 100%, nu m-aș considera român. Nu vreau să mi se pună o etichetă. Dacă mă întreabă cineva, eu spun mereu că sunt din România pentru că aceasta este o realitate”, ne-a răspuns el.