Un interviu cu artista din Sfântu Gheorghe care pare că şi-a găsit stilul în cadrul Teatrului de Operetă din Budapesta.

La sfârșitul lunii octombrie și începutul acestei luni cântăreață de operetă și muzică ușoară Dancs Annamari a susținut un turneu în Transilvania alături de colegul ei de la Teatrul de Operetă din Budapesta, Dolhai Attila. Între două spectacole, cei doi artiști și-au făcut timp și pentru a vizita o casă de copii din Târgu Secuiesc, iar după terminarea spectacolelor Annamari a rămas pentru câteva zile acasă, la Sfântu Gheorghe. Despre turneu, viața ei între Sfântu Gheorghe și Budapesta, dar și despre planurile pe care le are pentru viitorul apropiat ne-a vorbit în cadrul unui interviu în exclusivitate.

– Povestește-ne cum a fost turneul care tocmai s-a încheiat...

– Am susținut un turneu cu șase spectacole împreună cu artistul Dolhai Attila. Mi-am dorit foarte mult să îl aduc aici, să îi arăt atmosfera de la noi, să vadă adevărata față a Transilvaniei. Deși are un program extrem de încărcat, am reușit să găsim câteva zile libere, perioadă în care am susținut aceste spectacole la Oradea, Brașov, Cluj Napoca, Târgu Mureș, Târgu Secuiesc și, desigur, Sfântu Gheorghe. Mă bucur că Attila a acceptat acest turneu, pentru că pe lângă faptul că este foarte ocupat, îi era frică să nu răcească, știind că la noi este mai frig decât la Budapesta. Din fericire nu au fost probleme de niciun fel, iar turneul a fost unul reușit. Spectacolul în sine a conținut piese de operetă, de musical, dar și piese proprii și cred că alegerea repertoriului a fost una inspirată, cu priză la public.

– Cum te-a primit publicul? Cum e să vii acasă și să cânți din nou pe scenele care te-au consacrat, în casele de cultură și teatrele unde oamenii te cunosc?

– Publicul a fost extraordinar peste tot. Ne-au primit cu mare căldură, ceea ce mă bucură. Attila mi-a spus că a fost plăcut surprins de felul în care se manifestă oamenii de aici, de căldura de care dau dovadă, de modul în care își deschid sufletele. La Budapesta nu este așa, acolo oamenii sunt mai reci. Nu spun că sunt dezinteresați, dar nu există același feedback ca  la noi. Trebuie să remarc și faptul că atitudinea presei de la noi este cu totul alta decât la Budapesta. Acolo nu se vinde valoarea, ci senzația. De exemplu, eu am ajuns pe prima pagină a unei reviste după ce am leșinat din cauza căldurii la o repetiție. Aici însă presa pune accent pe valoare, jurnaliștii nu încearcă să obțină detalii picante sau întâmplări senzaționale din viața personală.

– Ai spus mereu că te adresezi și publicului român. În ce măsură reușești să faci acest lucru și care este feedback-ul de la ei?

– Sunt în contact permanent cu publicul vorbitor de limba română. În 2010 am debutat la Teatrul de Operetă „Ion Dacian” din București, așadar primii pași în cariera de cântăreață de operetă i-am făcut la acest teatru. A trecut ceva vreme de atunci, dar cu toate acestea fanii mei români mi-au rămas fideli. De exemplu, la spectacolul de la Brașov a venit un fan tocmai din Pitești, care mi-a adus un buchet de flori. Este o senzație extrem de plăcută. Simt în permanență o atitudine pozitivă față de mine cu toate că nu mai înregistrez piese în limba română și nu mai am spectacole la București. Colegilor mei de la Budapesta le este greu să înțeleagă acest lucru, m-au întrebat cum am debutat eu la un teatru din București, fiind de naționalitate maghiară, nu mi-a fost frică? Și le spun că nu pentru că ori de câte ori m-am dus în Capitală, fie la o emisiune televizată, sau cu altă ocazie, am fost primită cu mare căldură și niciodată nu am simțit că m-ar trata altfel.

– Cum este viața ta acum? Te-ai obișnuit la Budapesta?

– Sincer, nu mă pot obișnui. Este o situație ciudată ceea ce se petrece în mine. Vin acasă și după doar două zile îmi este dor de viața de la Budapesta, însă mă întorc acolo și îmi este instantaneu dor de Sfântu Gheorghe, de casă. Viața a făcut ca munca să mă lege de Budapesta, dar niciodată nu te poți rupe de rădăcini, de origini. Tocmai din această cauză este foarte important pentru mine ca ori de câte ori am o pauză de câteva zile la teatru, să vin acasă.

– De multe ori ajungi acasă împreună cu alți artiști…

– Da, pentru că vreau să redau publicului covăsnean piesele noi, cunoștințele mele noi, tot ceea ce învăț. Pe de altă parte este important ca cei de aici să beneficieze de spectacolele de calitate de la Budapesta, să îi vadă pe acei artiști pe care poate îi știu doar de la televizor. O altă latură deloc de neglijat este aceea de a le arăta acestor artiști cum suntem noi, cum este viața noastră aici. De exemplu, Dolhai Attila avea cunoștințe despre Transilvania, dar cu toate acestea a rămas plăcut surprins de căldura publicului de aici, a oamenilor de aici și a vrut să afle cât mai multe despre cum trăim și cum am trăit pe vremea comunismului, cum a fost industria muzicală românească pe atunci.

– Ești artistă la Teatrul de Operetă din Budapesta. Crezi că ți-ai găsit stilul, acesta va fi drumul pe care îl vei urma?

– Mă simt foarte bine atât în operetă, cât și în musical. Nu mă pot regăsi în muzica pop și cea de club de acum. O fi și de la vârstă, sau de la faptul că artistul din mine începe să se maturizeze, dar cred că ceea ce oferă muzica ușoară de azi unui cântăreț este foarte puțin. Melodiile sunt simplificate, acompaniamentele la fel, cântărețul nu prea are ce să cânte. În clipa în care am început să cânt operetă, apoi musical, mi-am dat seama că aceste genuri sunt o provocare pentru mine, și dintr-odată mi s-a părut prea simplu să cânt o piesă de muzică ușoară. Nu spun că nu voi cânta muzică ușoară, însă îmi doresc ca piesele pe care le voi avea să fie mai complexe, în care să ai ce să cânți.

– Cine crezi că sunt totuși acei cântăreți de muzică ușoară care nu se încadrează în acest tipar?

– În muzica românească sunt mulți artiști de valoare, precum și mulți compozitori care pot scrie piese de excepție, Adrian Romcescu, de exemplu. Piesa Andrei „Rămâi cu mine” este o melodie în care ai ce cânta și pentru care am scris versuri în limba maghiară și o voi promova la radiourile din Ungaria. Este o piesă superbă, apreciată și de artiștii din Ungaria, Dolhai Attila mi-a spus că melodia îi amintește de festivalul „San Remo”.

– Între două spectacole din cadrul turneului ai vizitat și o casă de copii. Cum a fost?

– Da, am fost împreună cu Dolhai Attila la casa de copii Szentkereszthy Stephanie din Târgu Secuiesc. A fost o întâlnire emoționantă, copiii ne-au primit cu mare căldură, le-am dus mici cadouri și i-am sfătuit să își urmeze visele indiferent care ar fi acestea și de condițiile de viață în care trăiesc.

– Dacă știu bine, există și un vin care poartă numele tău. Despre ce este vorba?

– Teatrul de Operetă din Budapesta organizează în fiecare an un spectacol în care vinul este subiectul principal, iar la acest spectacol sunt invitate renumite vinoteci din Ungaria. Întrucât am fost și prezentatoarea acestui spectacol, o vinotecă a numit un vin după numele de scenă pe care mi l-a dat directorul teatrului, și anume Dancs Ancsa. Este vorba de o ediție limitată, de doar câteva sticle, dar reprezintă o mare onoare pentru mine.

– Care sunt planurile tale, ce vei face în viitorul apropiat?

– Mă pregătesc de un turneu în Statele Unite ale Americii, voi susține câteva spectacole pentru publicul român și maghiar de acolo. Pentru acei oameni spectacolele mele reprezintă o bucățică de „acasă”, așadar aceste concerte sunt cu totul speciale pentru mine. În preajma Crăciunului voi fi acasă, după care mă voi întoarce la Budapesta pentru că actuala stagiune este foarte încărcată.