Povestea fascinantă a meşterului olar şi sobar Kolozsi Attila din Valea Crişului

Kolozsi Attila e un meșter olar și sobar din Valea Crișului, Covasna, cu comenzi de sobe și cuptoare în toată România. Știam asta până să-l cunosc. Nu știam însă că este un om care, împreună cu soția și copiii săi, se înconjoară deopotrivă de ordine și de frumos. Și un meseriaș a cărui muncă apropie oamenii de diferite etnii, fie ei români, secui sau țigani.

Ordine și creativitate

Îmi spusese că are o poartă maro. Intru pe stradă cu taxiul și o caut cu privirea, așteptându-mă să fie mare și din lemn, secuiască. Sunt surprins să văd o poartă metalică, precum multe din România. Totuși, o plăcuță discretă de ceramică, cu inscripția „Kolozsi Család” (familia Kolozsi), îmi șoptește, de pe fațadă, că locuința nu e ca altele. Și, într-adevăr, dincolo de poartă e un tărâm în care hărnicia și curățenia și-au dat mâna cu fantezia. O curte îngrijită, cu un bazin din piatră de râu și, în spate, o livadă de meri, cu vedere spre primărie. În pridvorul casei, pardoseala e din bucăți de țiglă veche, iar la ferestre cercevele sunt din lemn natur. Pe un zid, văd un mozaic din pietricele, scoici și melci de mare, în formă de crocodil, despre care voi afla că e făcut împreună cu cei doi băieți ai lui, de 11 și 9 ani.

Ajuns în dreptul atelierului, sunt întâmpinat de Kolozsi Attila. La început e rezervat, apoi, prietenos, după ce mă prezint. Mă poftește înăuntru. Deschid ușa și sunt surprins de ordinea din atelier. Piese de faianță și lustre din ceramică, în formă de clopoței, stau aliniate pe masă, la uscat. Deasupra, un plafon din lemn natur, cu grinzi masive. În fundul atelierului, albă, o sobă ca un stup.

Îmi va zice că e o sobă tip clopot, că în interior e făcută pe sistemul sobei-rachetă și că duce căldură în lavița de lângă ea, iar de acolo, într-un horn. Voi mai afla că acest horn e prevăzut cu un sistem anti monoxid și că poate fi închis, pentru a păstra căldura în laviță. Dar, până să aflu aceste lucruri, admir motivul popular de pe sobă, dulăpiorul pictat din colț și mă las cuprins de atmosfera deopotrivă artistică și disciplinată pe care o degajă atelierul. Iar meșterul începe să-și depene povestea

„Sunt singurul care a bolunzit”

Deși viața lui și a soției este dominată de artizanat, Kolozsi nu a avut „precedente” în familie. Tatăl lui Kolozsi a fost inginer, iar mama, asistentă medicală. „Eu sunt singurul care a bolunzit cu olărit și muzica”, râde Kolozsi Attila. După ce a terminat o clasă de filologie la Sfântu Gheorghe, la Mikó, în 1992, a mânuit jumătate de an mătura într-un atelier de tâmplărie. Apoi, plecând să cânte la cobză prin Moldova, i-a venit ideea să se apuce de olărit. Mai întâi a creat niște tabere de copii, apoi, alături de niște prieteni, a înființat o grădiniță la Sfântu Gheorghe, care a devenit actuala fundație Guzsalyas. „Era o grădiniță privată, iar după masă era un fel de after-school, numai că activitățile erau de lucru manual. Scoteam materiale ca lut și fetru și aveam grijă de copii. După un timp, cam prin 1998, m-am dus în Ungaria la o postliceală cu specializare în lucru manual, olărit. Stăteam în Cluj și mergeam la Budapesta la școală”, povestește meșterul.

Cuptorul și cozonacul

Cu timpul, documentându-se, în sufletul olarului a apărut dorința de a face mai mult: „când faci olărie mai citești, afli că, în vremea breslelor, olarul primea atestatul de breaslă dacă făcea o lucrare de meșter, "mestermunka", cea mai arătoasă lucrare. De exemplu, lucrarea mea de meșter a fost o oală de sarmale. Și pe lângă asta, meșterul trebuia să facă un rând de cahle și să construiască soba. Pentru că meșterul olar făcea și cahle, cele două meșteșuguri erau împreună, asta era ideea cea mai mare și asta m-a prins. De aici vine lucrul meu cu sobele”, spune Kolozsi.

Prima lui experiență cu vetrele de foc fusese în adolescență, cu un cuptor pe care l-a ridicat alături de tatăl său. Acest episod i-a fost util când fundația Kallos Zoltán i-a cerut să construiască un cuptor de pâine, lângă Cluj, într-o tabără în care Kolozsi ținea cursuri de olărit. „Le-am zis: 'vă fac cuptorul, dați-mi un ajutor, omul cu roaba, și să încercăm'. Văzusem de la tata cum se face un cuptor când l-am ajutat să ridicăm unul, în garaj, când aveam 17 ani, înainte să termin liceul. Apoi eu, făcând olărit, citisem tot ce e cu focul și cu argila”. Calitatea cuptorului a fost testată de o bucătăreasă de stil vechi, care a făcut un cozonac în el. „Se crucea bucătăreasa de ce cuptor fain am construit”, își amintește Kolozsi, care a învățat multe de la ea despre făcutul cozonacilor.

Șederea la Cluj a însemnat o perioadă importantă din viața lui Kolozsi. Acolo a construit primele sobe, acolo a predat ore opționale de lucru manual prin școli și tot acolo a cunoscut-o pe Ildikó, cea care-i împărtășea pasiunea pentru frumos și artizanat și care i-a devenit soție. „După un timp m-am cunoscut cu Ildi și a venit să predea lângă mine. Pe parcurs eu mergeam la Budapesta, predam la Cluj și, după un timp m-am cam săturat de îmbulzeala din Cluj și i-am zis lui Ildikó că trebuie să mă duc acasă”.

Îl aștepta grădinița de odinioară, devenită între timp fundația Guzsajas: „Am plecat zicându-le: 'faceți-vă treaba 4 ani, că revin. După trei ani și jumate ne-am decis să venim acasă la Sfântu. Soția a făcut facultatea aici la Babeş-Bolyai, după aia am făcut nunta. Eram angajați amândoi la fundația Guzsalyas. Acolo am pornit cursuri de olărit pentru adulți și soția lucrează până azi acolo, cu fetru, șiraguri de perle de sticlă, face lumânări, măști pentru Fărșang, turte dulci”, spune Kolozsi.

Trei zile și trei nopți

Ocupându-se în continuare cu olăritul și sobe cu fumuri, Kolozsi a aflat la un moment dat de un workshop despre un tip de sobă pe care nu-l mai construise. „Acum vreo patru ani o cunoștință mi-a trimis un anunț, că pe lângă Cristuru Secuiesc, la Chechești – de unde cumpăr argila din care olăresc –, se face un workshop de construit sobă tip clopot. Până atunci nu am avut cunoștință de sistemul ăsta, construiam sobe cu fumuri, tradiționale, și tencuite, și cu cahle, dar sistemul interior e mult diferit la soba tip clopot”. La acel workshop l-a cunoscut pe Szalái Péter, care învățase să facă structura tip sobă-rachetă de la unul dintre pionierii acestei instalații. „Am stat doar trei zile, din păcate, la acel workshop dar zi și noapte mi-a transmis omul informațiile. Ziua am făcut soba, noaptea mi-a zis teoria, cu desene, până dimineața, el povestea și eu ascultam cu urechi mari”, își amintește, cu pasiune, Kolozsi. „Eu știam să întreb, el știa să răspundă. Dacă un ucenic nu știe să întrebe, întreabă greșit, e nasol. Dacă nu întrebi cum trebuie, dacă vii cu întrebări 'cum se face mortarul', deja ai terminat-o”, punctează meșterul.

Prima sobă de acasă

După un timp, mutându-se cu soția în casa părintească din Valea Crișului, Kolozsi Attila nu a mai putut preda la fundație. „După ce ne-am mutat în valea Crișului acum 7 ani eu m-am decis că nu am energie și timp și cu renovatul casei, și pentru a mă duce să predau la Sfântu, ies de la Guzsalyas. Mi-am făcut o firmă cu proiecte europene și am putut utila atelierul de aici, iar cursul din Sfântu Gheorghe l-am lăsat unei ucenice”. Mutatul în casa părintească a însemnat un pas important nu doar în activitatea de olărit, ci și în cea de sobar. „La Valea Crișului trebuia să refac sistemul de încălzire. Prinzând ideea de la Szalái, am construit prima sobă din casă, o sobiță tip clopot, în camera de dormit”.

A urmat o a doua sobă în casa părintească și, ceea ce părea o muncă necesară în noua locuință, s-a dovedit a fi o piatră de hotar. „Până nu ne-am mutat aici nu am putut să încerc lucrările mele. Bun, le-am încercat, dar nu le-am folosit. La predare puneam un foc, dar nu utilizam soba aia. Cu renovarea casei am reușit să fac două sobe în prima fază în casa noastră. Trăim cu sobele și eu sunt mulțumit. Când mă sună cineva și vrea să-i fac o sobă cu sistem interior tip rachetă, dacă se poate, poate veni să vadă. Este mai bine să vadă. Are crăpături pe suprafață, este tencuită, dă căldură "cât China", se mai depune scrumul și trebuie șters. Dacă o vezi cum funcționează, și cum arată în realitate, e mult mai concret decât ce se vede pe fotografii”, explică Kolozsi.

Clienți din toată țara

La început, Kolozsi Attila lucra în Secuime. Vorba mergea din om în om și așa făcea rost de clienți noi. Într-o seară a primit însă un telefon de la București, de la jurnalista Adela Pârvu, care apoi a scris două articole despre munca lui pe blogul ei. Datorită jurnalistei, și-a mărit clientela, iar acum are comenzi din toată țara.

„Eu am fost cam închis în Secuime. Prin blogul Adelei Pârvu am cunoscut oameni extraordinari. Indiferent de ce limbă vorbește, mă caută omul căruia îi plac ideea Adelei, gândurile ei și lucrările mele. După ce mă contactează, îi trimit fotografii și aflu ce ar dori. Acum la sfârșit de săptămână mă duc în Jariștea, județul Vrancea, unde am făcut trei sobe, trebuie să facem și un șemineu. Am fost și la București, și la Băjești, județul Argeș, și la Dorohoi. S-au legat niște prietenii”, povestește, bucuros, Kolozsi. După incidentul de la Târgu Secuiesc din 1 decembrie 2015, de care a aflat toată țara, Kolozsi a primit o dovadă de prietenie de la unul dintre clienți. „Când a fost chestia asta cu Târgu Secuiesc, m-a sunat tipul din Băjești: 'ești bine? Am făcut pită la cuptorul făcut de tine și te salut mult'”, spune Kolozsi.

„L-au sărutat, fiind țigan”

Munca sa nu îi aduce doar oameni noi în viață, ci le deschide și lor inima: „Angajatul meu, Laci, e un țigan de aici din sat. Tot timpul când mă duc la cineva și dormim acolo, stăm acolo, mâncăm acolo, le atrag atenția: 'mă duc cu un ajutor țigan, e vreo problemă?'

– De ce le atragi atenția? îl întreb

– Ca să nu se sperie. Dar au fost cazuri când l-au sărutat pe Laci, fiind țigan. Că ăsta muncește cât doi”, spune Kolozsi despre Laci, care, înainte să învețe meserie de la el, lucra cu ziua.

Un an pentru o sobă

O sobă nu se face de azi pe mâine. Dacă instalația va fi într-o casă care se construiește, tot procesul durează, de la contractare la primul foc în sobă, un an, iar dacă locuinţa există deja, câteva luni. „Prima dată faci proiectul. Se proiectează casa, vorbesc cu proiectantul, unde se va pune hornul, soba și încălzirea de pardoseală. Îmi spune proprietarul: 'asta vreau să fac', cu finisajul cutare, cahle, tencuit sau cărămidă aparentă etc. Dacă se decide că face soba cu cahle, trebuie să le pregătim din timp, cam o lună. Până se bat în forme, se usucă, se pictează. Sunt și borduri, și terminațiile, coroana, destul de multe lucruri. Cahlele le fac iarna, ideea e să pregătesc piesele la primăvară sau vară. Cărămizile, făcute manual, le cumpăr, iar construcţia sobei în sine durează o săptămâna”, detaliază meșterul.

Cursul vieții

Kolozsi știe să facă diverse sobe, inclusiv un tip la care se pot racorda calorifere. „Trebuie să folosești și tehnologia și de toate, dar, pe cât se poate să le ascunzi, să nu le scoți în evidență, mai bine să domine rusticul”, îmi expune meșterul filozofia sa de lucru și viață. „Rustică este farfuria din care am mâncat, dar trebuie să fie practică. Farfuria asta nu e cu găuri pentru agățat pe perete. E făcută ca să o iei și să mănânci pe ea”, adaugă el.

Când nu ridică sobe alături de Laci și de încă un colaborator, când nu lucrează ceramică alături de soție, Kolozsi face treabă prin casă sau prin curte: „încercăm să facem totul noi, și farfuria, și roșiile. Dacă se ia curentul, trei-patru luni n-o să murim de foame și de frig. Uite, am plantat meri, am pus ceapă. Împreună cu băiatul cel mic, Sama, care e cu grădinăritul, am pus roșiile. Din semințele roșiilor noastre, ca să vadă cursul vieții. Să vadă și el cum e să-ți construiești lumea cu cele două mâini”.