Antrenorul echipei de aur, Ștefan Ionescu, a făcut recent o vizită la Sfântu Gheorghe, unde s-a întâlnit cu Nicu Vișan, fost component al echipei naționale.

Hocheiul românesc și-a trăit vremurile de glorie la sfârșitul anilor ’70, începutul anilor ’80. Pe atunci naționala participa la Campionatul Mondial în prima grupă valorică, iar în 1977 România reușea o victorie istorică împotriva reprezentantei Statelor Unite ale Americii. Antrenorul echipei de aur, Ștefan Ionescu, a făcut vineri o vizită la Sfântu Gheorghe, unde s-a întâlnit cu Nicu Vișan, fost component al echipei naționale. Cei doi au stat la povești și ne-au lăsat și pe noi să asistăm la o bucată din istoria scrisă cu litere de aur în cartea sportului românesc.

Poze alb-negru și amintiri frumoase

Cei doi își aduc aminte de multe meciuri disputate de către Națională, cel mai intens discutat fiind meciul în care România a învins Statele Unite ale Americii în 1977, la singura participare a primei noastre reprezentative în elita hocheiului mondial. Victoria României în faţa SUA, scor 5-4, e considerată şi acum una dintre cele mai mari surprize din istoria hocheiului.

„După meci, la conferința de presă ne-au întrebat câte patinoare avem în România. SUA avea atunci 4.200 de patinoare închise și 360.000 de jucători legitimați la diferite cluburi. Nu mică le-a fost uimirea când le-am spus că noi avem trei patinoare, la București, Miercurea Ciuc și Galați, iar numărul jucătorilor a fost de 180-200” – povestește fostul selecționer, uitându-se peste pozele adunate de Nicu Vișan. Cei doi se amuză, caută să identifice fiecare jucător și nu de puține ori se aude întrebarea: „Mai știi ceva de el?”

Disciplina era cheia succesului

Ștefan Ionescu povestește că disciplina din interiorul echipei nu a fost chiar un lucru ușor. „Băieților le plăcea să guste câte un păhărel și fumau ca turcii. La un antrenament am intrat la ei și le-am spus că începând cu acea zi nimeni nu mai fumează, începând cu mine. Am pus pachetul de țigări pe masă și de atunci nu am mai fumat. Dar a trebuit să stau după ei noaptea să nu facă prostii” – povestește antrenorul. Cu toate acestea echipa mergea bine, cel mai bine din istoria hocheiului românesc de până atunci. Ștefan Ionescu a preluat naționala de hochei în 1974 și a condus-o timp de șapte ani. În acești ani echipa s-a calificat la două ediţii ale Jocurilor Olimpice, din 1976 și 1980.

În conflict cu Federația

Ionescu spune că nu avea pe nimeni care să îl împingă din spate, iar relația lui cu cei de la Federația Română de Hochei nu a fost una lipsită de conflicte. „Nu am fost de acord să semnez că am participat la un cantonament fictiv, am intrat în conflict cu șefii de la Federație, m-au chemat la raport, eu m-am dus și m-am certat cu ei. De fapt aș fi vrut să nu mai antrenez naționala, ci să mă întorc la o echipă de club. Nevasta mea a fost profesoară la Galați, mi s-a propos să fac naveta București-Galați, lucru cu care nu am fost de acord” – povestește Ionescu.

Plecarea din țară

În 1980 antrenorul a plecat într-o excursie în străinătate împreună cu soția lui și un alt cuplu. El spune că nu avea de gând să rămână în afara țării, şi că a fost convins pe drum. Ștefan Ionescu nu a avut dificultăți în a-și găsi de lucru în afară, venea după Olimpiada din 1980, lumea îl cunoștea, după cum spune el, a trebuit doar să deschidă gura pentru a primi un post. „M-am trezit singur în Germania, nevasta mea nu a vrut să rămână. Și acum îmi amintesc că aveam 87 de mărci și o geantă mică, cu niște lucruri personale. După un timp am plecat din Germania în Spania, unde m-am dus la Bilbao. Acolo am petrecut cei mai frumoși ani din cariera mea de antrenor. Ajuns acolo, nici nu știam ce salariu să le cer pentru antrenarea echipei. Le-am cerut 1.000 de dolari pe lună, ei fiind foarte mirați de cât de puțin le cer” – spune antrenorul.

Stația finală: Elveția

După un timp Ionescu a decis să plece în Elveția, unde trăiește și la ora actuală. Acolo a antrenat mai multe echipe de club, dar și naționala de juniori și seniori. A obținut cetățenia elvețiană, iar acum spune că este elvețian. Fostul jucător Nicu Vișan, elevul profesorului Ionescu, oftează și spune că din momentul plecării antrenorului, hocheiul românesc a luat-o la vale și nimeni nu l-a mai oprit. Acum naționala se află undeva pe locul 30 la nivel mondial, iar participarea la o Olimpiadă nu este altceva decât un vis ce pare a fi prea departe.

Suntem la nivelul Noii Zeelande

Mai în glumă, mai în serios Nicu Vișan spune că pe vremea aceea, în anii ’70-’80, nu se juca hochei în Noua Zeelandă, Israel sau Mexic, țări unde hocheiștii n-au văzut zăpadă în viața lor. „Acum toată lumea joacă hochei și este trist că noi suntem la nivelul naționalei din Noua Zeelandă. Acum e mare performanță dacă batem echipa a doua a unei țări unde hocheiul nu are mare tradiție” – spune el.

Problema e la conducere

Ștefan Ionescu spune că pe vremea când conducea el echipa națională, nu erau probleme de genul celor iscate acum la Miercurea Ciuc, dintre jucătorii de etnie română și cei maghiari. „Erau tot felul de jucători, dar fiecare știa ce are de făcut. Acum problema vine de la faptul că nu este nimeni care să la spună hocheiștilor ce trebuie să facă. Greșeala a pornit de la faptul că au mutat desfășurarea turneelor importante de la București la Miercurea Ciuc” – afirmă Ionescu.

Nu se știe când vom mai avea o echipă de hochei competitivă, care să ne încânte cu meciuri spectaculoase la turnee finale sau olimpiade, așa cum nu știm nici când vom avea o echipă de hochei locală. Avem însă măcar istorie, și foști jucători care ne povestesc cum era pe vremuri, ne arată fotografii vechi, care par a fi dintr-o altă lume.