Unul dintre foştii redactori ai ziarului nostru, Bianca Stupu, ne-a povestit cu drag despre perioada petrecută la ziar. Ajunsă aici de la București, spune că s-a obișnuit greu cu Sfântu Gheorghe, oraș care s-a schimbat în anii în care ea a fost plecată la studii. Are amintiri dragi legate de ziar, iar la aniversarea de 10 ani ne-a transmis gândurile ei tocmai din Anglia, unde pare că și-a găsit locul.

– Cum a fost perioada petrecută la ziar?

– Păi, am început prin a mă ruga de Mădălin Guruianu să mă ia la ziar, a vorbit cu Dan Manolăchescu, şi-am descălecat de pe-o şa. Iniţial, mi-a fost mai greu, după 16 ani petrecuţi în Bucureşti, nu mai ştiam nici numele străzilor, pierdusem orice fel de contact, îi exasperam pe colegi „Da' aia unde-i, da' ăla cine-i, da' cine-mi dă şi mie numărul lui x”. „Tribul” iniţial era foarte fain, cu Ana Sidon, care muncea cât şapte, uşor stahanovist, aşa, cu Vlad Manolăchescu care ori deschidea gura să spună ceva de te tăvăleai de râs, ori te trezeai cu cine ştie ce observaţie tăioasă – dar pertinentă, de cele mai multe ori, cu Iosif Darie, cel mai taciturn om din galaxie (îi mai spuneam, câteodată, să mai tacă un pic, că prea vorbeşte mult), cu proiectele lui Mădălin şi Dan. A fost fain, ce mai tura-vura.

– Cum ţi-a marcat această perioadă viitorul (dacă l-a marcat în vreun fel)?

– Oho, mi l-a marcat, mi l-a marcat. (Aici trebuie să ştiţi că scriu toate astea în apartamentul meu din Portsmouth, urmărind cu o ureche neatentă meciul Anglia – Brazilia, zâmbind şi ţăcănind de zor la laptop, cuvântul de subliniat e „zâmbind”. Aşa). Ei, pentru că nu ne-am despărţit în cei mai buni termeni, mânată de resentimente şi de sprâncene încruntate şi alte asemenea atitudini nepotrivite cu o doamnă ce mă aflu, am făcut una dintre cele mai catastrofale alegeri din viaţa mea, lucrând pentru fiţuica concurentă. Mare greşeală şi sfătuiesc pe orice profesionist (sau începător) să evite arivismul unor patroni, care pot fi oneşti contabili, eventual, dar nicidecum patroni de presă. Simplul fapt că vor să fie doar „văzuţi” ca atare, fără să-şi onoreze nici promisiunile, nici profesia, e de-o vulgaritate nemaipomenită. Ei, după un an de umilinţe, mi-am dat demisia şi am decis să plec din ţară, fie şi fără un ban în buzunar, fie şi la 41 de ani. Şi, iată-mă-s de mai bine de un an în UK, unde trăiesc lucruri, dacă nu uşoare, mai mereu mirobolante pentru că au mereu mirajul şi seducţia noutăţii absolute. Indirect, deci, „Observatorul de Covasna” m-a ajutat din plin să fiu aici.

– Care este cea mai plăcută amintire din acea perioadă?

– Sunt mai multe, am trăit chestii foarte faine cu colegii. Dar, cele mai plăcute sunt, normal, alea în care eu sunt cea mai tare din parcare. Când am pus mâna pe raportul Curţii de Conturi, în legătură cu ITM, în care se arată că directoarea delapidase vreo 25.000 de euro. A făcut Vlad atunci o primă pagină faină, cu un „exclusiv” de-ăla trântit bătrâneşte în colţul dreapta sus, telefoane, replici şi contrareplici, palpitant. Apoi, unul dintre cele mai dragi proiecte, când am lucrat cu Mădălin la traducerea „Regelui Maimuţă”. Mai multe, nu mă pot agăţa doar de una.

– Care este cea mai neplăcută amintire?

– Când m-au dat afară, normal. Cum şi-au permis să dea afară aşa o minte sclipitoare? :)

– Ce faci acum? Cu ce te ocupi?

– Sunt în Anglia, în Portsmouth, fac un NVQ pe asistenţă socială, lucrez pe bani mulţi – dar şi stau mult fără job, câteodată –, stau mult pe malul oceanului, mănânc des gammon&chips în Port Solent, mă minunez din plin de tot ce văd la britanici, incredibil de nouă într-o lume aproape incredibil de veche. Trăiesc. Din plin.

La mulţi ani, Observatorule! Was nice working there!