Interviu cu Ferencz Christopher, un tânăr în scaun rulant din Sfântu Gheorghe, pentru care timpul petrecut în sala de forță înseamnă terapie

Cu o seară înainte să scriu introducerea pentru acest interviu, mi-a venit în minte o frază care îmi place foarte mult. Sună așa: „Fericirea pe care o cauți se ascunde în lucrurile pe care eviți să le faci”. Mai citește o dată. Cred că tânărul cu care am stat de vorbă, Ferencz Christopher, ar fi de acord cu mine, pentru că el a știut să transforme un lucru pe care mulți dintre noi îl evită, într-o sursă de liniște și bucurie. Este în scaun rulant de mic și nu știe cum e să stai în picioare, însă știe, poate mai bine decât alții, cât de înălțător este sentimentul pe care îl trăiești atunci când ești mândru de tine. Sala de forță i-a devenit cel mai de preț aliat în lupta cu propriile limite, în timp ce alții încă se lamentează și își caută scuze. Te invit să îi afli povestea și să te lași inspirat!

• Pentru cei care nu te cunosc, prezintă-te, te rog, în câteva cuvinte. Cine ești, câți ani ai și care este povestea ta în legătură cu dizabilitatea?

Numele meu este Ferencz Christopher, am 28 ani și povestea mea este una foarte simplă. Când aveam trei luni de zile mi-au dat injecția polio care a avut un efect negativ asupra corpului meu și m-a paralizat. Poate nu e un cuvânt potrivit „paralizat”, pentru că cei care paralizează de la polio nu își simt picioarele, nici căldura și nu le pot mișca deloc. Eu pot să mișc picioarele, simt și căldura, frigul și durerea la fel ca toți alții, numai că mușchii nu s-au dezvoltat.

• Ce te-a motivat să începi să faci sport și cum când a început această călătorie?

Întotdeauna am avut prieteni care s-au dus la sală. Părinții mei nu au vrut să mă lase fiindcă am avut o operație de corecție a scoliozei la 13 ani și pentru că mi-au pus tije de titan în coloana vertebrală le era frică nu cumva să forțez spatele și să rup fierul sau să mă rănesc. Am început să fac sală în secret, când aveam 17 ani. Le-am zis că ies cu prietenii și m-am dus la sală. Aveam o motivație super mare să arăt lumii că și dacă sunt în scaun cu rotile, pot să reușesc să fac tot ce pot alți și pot chiar mai mult.

• De ce ai ales sala de forță și nu un alt sport adaptat?

Am încercat și sporturi adaptate, cum ar fi tenisul. Mi-am dat seama că sunt o persoană  foarte competitivă. Sunt genul de om care dacă începe ceva, face până la sfârșit, dar mi-am dat seama că cel mai mare oponent al meu sunt eu însumi. Fiecare zi este un meci împotriva mea, în care îmi propun să fiu mai bun, așa că sala de forță mă ajută să fiu mai bun decât eram ieri.

• Ai o rutină de antrenament specifică sau exerciții preferate care te-au ajutat în mod deosebit?

Am încercat foarte multe rutine. Fiecare om are un metabolism diferit. Voiam să îmi găsesc rutina care mi se potrivește mie cel mai bine. Cel mai mult îmi place să îmi antrenez spatele, fix ce nu prea am voie să forțez prea mult. Sala de forță mă ajută foarte mult să împing scaunul, să mă pun în scaun. Pentru un om în scaun cu rotile este un lucru foarte important să își mențină masă musculară într-o stare cât mai bună, pentru că doar așa poate să fie cât mai independent.

• Au fost și alte beneficii pe care le-ai observat de când mergi la sală, atât la nivel fizic, cât și mintal?

Sincer să fiu, când eram mai mic, mă tot gândeam că vreau să fiu mai mare, să am mușchii mai mari, să fiu chiar musculos. Am și observat niște diferențe mari, dar cum a trecut timpul, nu mai este atât de important cum arăt, ci cum mă simt. Sala te ajută mental enorm. Am avut depresie și atacuri de panică pe parcursul a doi ani. Nici nu am vrut să ies din casă pentru că îmi era frică nu cumva să se întâmple ceva și să fac infarct. Când m-am apucat din nou de sală, mi s-a liniștit creierul. Nu am mai atât de multe gânduri negative în fiecare zi. Cunosc foarte multe persoane care merg la sală zi de zi și 80 la sută dintre ele merg pentru beneficiile mintale. Când ești în sală și îți pui căștile, ești numai tu cu tine și lumea de afară e pusă pe pauză.

• Ai întâlnit prejudecăți sau stereotipuri legate de persoanele cu dizabilități în sală sau, dimpotrivă, ai fost susținut de oamenii de acolo?

Prejudecăți? Nu. Dimpotrivă, oamenii din sală au fost foarte drăguți din prima zi. De fiecare dată m-au întrebat dacă mă pot ajuta cu ceva. Acum, după câțiva ani, au realizat că pot să fac totul singur, dar sunt acolo și ei dacă am nevoie de ajutor și le mulțumesc pentru asta.

• Cum ai evalua progresul tău în timp și care sunt obiectivele tale pe termen lung în ceea ce privește fitnessul?

Din păcate, am avut și eu perioade când nu am putut zi de zi să fac sală și m-am îngrășat puțin, dar per total sunt mulțumit de progresul de până acum. Aveam 110 kilograme când am început. Într-un an am ajuns la 80. Dacă nu făceam mișcare, tot 110 kilograme aveam sau și mai mult, deci a fost cea mai bună decizie luată vreodată.

Pe termen lung, vreau motivez lumea să înceapă sala. Am mulți prieteni care au început să meargă la sală pentru că în fiecare zi le-am zis să vină și să îi dea o șansă măcar, iar de atunci nu s-au oprit nici ei. În fiecare zi simt că sunt un pic mai puternic și nu mă opresc. Vreau și alții să trăiască acel sentiment în care realizezi cât de puternic poate fi corpul uman.

• Îți amintești vreun moment din sală care ți-a adus cel mai mare sentiment de realizare sau mândrie?

Nu pot să aleg un moment anume. Cred că este important să nu uităm că cel mai important lucru este să fim în siguranță la sală. Eu nu fac ego lifting, adică nu pun 100 de kilograme ca să demonstrez ceva. Știu de ce sunt capabil. În fiecare zi când termin antrenamentul sunt mândru și mulțumit că și azi am făcut mișcare.

• Cum pot sălile de forță să devină mai accesibile pentru persoanele cu dizabilități și ce schimbări ai vrea să vezi în acest sens?

Eu de fiecare dată am avut probleme cu sălile de fitness. Sunt scări peste tot în oraș și aproape în fiecare sală. Acum sunt la Dr. Fit Sfântu Gheorghe și este o sală excepțională! Este lift, nu sunt scări și oamenii de acolo sunt superbi! În plus, persoanele cu dizabilități au acces gratuit. Au și antrenor personal pentru persoane cu dizabilități. Dacă ar trebui să dau un sfat sălilor de fitness, le-aș spune să pună o rampă și nu o facă de capul lor. Încercați rampa cu un om în scaun cu rotile. Mulți pun rampe pentru că așa le cere legea, dar nici pe picioare nu poți urca pe unele dintre ele. O rampă bună rezolvă tot!

• Care sunt sfaturile tale pentru alte persoane cu dizabilități care ar vrea să înceapă să facă sală de forță sau să adopte un stil de viață activ? Cum să iasă din zona de confort?

Oamenilor cu dizabilități le-aș spune că scaunele noastre sunt o parte din noi, ne ajută, nu sunt un inamic. Tratați-le cu respect pentru că ne duc în locuri unde nu putem să mergem fără ele. Este foarte greu ca o persoană cu dizabilități să iasă din zona de confort, dar merită tot efortul! Nu trebuie să îți pese de opinia altora. Trebuie să o faci pentru tine și să fii răbdător. Nu trebuie să te compari cu oamenii care sunt mai mari și mai dezvoltați ca tine, pentru că asta nu înseamnă că sunt mai buni, înseamnă doar că sunt la sală de mai mult timp decât tine. Așa că înarmează-te cu răbdare și curaj și hai la sală!