Pe 12 martie, „Observatorul de Covasna” a împlinit 12 ani de viaţă. Prilej de aduceri aminte pentru mine, de planuri de viitor pentru colegii mei tineri. „Observatorul de Covasna” a fost primul ziar independent de limbă română care a apărut în judeţ. O provocare majoră, căreia i-am răspuns câţiva „inconştienţi” pasionaţi de presă nesupusă cenzurii de partid şi de stat. O aventură în sine, care avea să lase urme de neşters în Media covăsneană: bătălii aprige, concurenţă, spirit capitalist, gazetărie „altfel”. O şcoală de presă la care au subscris mai toţi tinerii jurnalişti care aveau ceva de spus despre societatea românească din interiorul şi din afara judeţului Covasna.

Unii dintre cei care au contribuit esenţial la apariţia Observatorului de Covasna au dispărut din peisaj între timp – poate şi pentru că nimic nu macină mai mult o iniţiativă privată decât veşnicul stres existenţial, sau poate pentru că au apărut provocări noi, cum ar fi de pildă cunoaşterea de sine în călătorii aventuroase prin lumea largă. Alţii, printre care mă aflu, au rămas pe baricade chiar dacă drumurile noastre, toate, s-au mai despărţit din când în când.

Facerea unui ziar este mult mai complicată decât pare, emoţiile, orgoliile, pasiunile, vanităţile sunt maxime. E o întrecere cu tine, dar şi cu cei care te citesc. Creatorul de mesaje publice şi eventualul formator de opinie se confruntă cu propriile-i nelinişti, angoase şi tristeţi existenţiale, dar e obligat în fiecare zi să răspundă unor întrebări capitale: pentru cine scrii, de ce scrii, în ce fel scrii... Cu 12 ani în urmă nu aveam un site pe care să urmăreşti reacţiile cititorilor. Feed-back-ul exista sub forma telefoanelor şi a scrisorilor trimise la redacţie, lumea ne lăuda sau ne înjura, cum se-ntâmplă şi acum, doar că oamenii se exprimau într-o formă care acum ni se pare primitivă: ce telefoane, ce scrisori, Internetul a cucerit lumea şi pe noi odată cu ea. Contactul autor-cititor este rapid, direct, dur, mijlocit eventual de „sfânta” semnătură anonimă...

Am fost, probabil, nişte copii precoce dacă la 12 ani ne considerăm deja bătrâni. Sau, poate, am trăit într-un an cât alţii în cinci. E ceva din ambele situaţii, pentru că, înainte de a se juca cu vieţile altora, presa se joacă cu viaţa ziariştilor. E un risc asumat în virtutea pasiunii despre care vă spuneam şi fără de care n-am reuşi să transmitem nicio informaţie, nicio emoţie celor care ne citesc. E un risc pe care-l poţi măsura şi cântări cu aceleaşi instrumente cu care măsori şi cântăreşti, de pildă, bucuriile şi durerile din 12 ani de muncă în folosul comunităţii. O muncă de „sclav” fericit al limbii române, al bunei credinţe şi al adevărului liber exprimat.

Nu cred în misiuni divine pentru nimeni, dar sunt sigur că drumul de 12 ani al „Observatorului” prin clar-obscurul Mediei româneşti minoritare în Covasna a fost asistat, luminat, vegheat de un sobor de mucenici, sfinţi, heruvimi şi alţii asemenea. Pentru că sunt printre noi, să-i amintim pe numele mic, cum le stă bine unora care nu suferă de orgolii şi vanităţi excesive: Dan, Florin, Daniel, Narcis, Vlad, Tina, Oana, Ioan, Mădălin, Dodo, Ticuţă, Horia, Maria, Ana, Monica, Iosif, Cristina, Simona, Adi, Viorel, Bianca, Emőke, Mirela.

Iar dacă-i vorba de „providenţiali”, atunci cu siguranţă printre ei îşi găsesc un binemeritat loc toţi cei care, de-a lungul timpului, au urmărit evoluţia Observatorului, motivându-i existenţa şi performanţa: cititorii noştri. Căci, nu-i aşa, un ziar trăieşte o zi dar efectul poate dura o viaţă... Cuvintele bucură, dar cuvintele dor şi, uneori, ucid. Cuvintele scrise pot tăia ca bisturiul sau alina ca morfina. Doar că drumul e cu dus-întors, sângerează şi autorul. De-aceea, spuneam, e o meserie periculoasă atunci când o faci nu doar cu mintea, ci şi cu sufletul.

Că tot veni vorba, am în minte şi-n suflet primul număr al „Observatorului de Covasna”, un ziar care a vrut şi, măcar în parte, a şi reuşit să fie altfel. Nu ştiu cât va mai dura bucuria de a citi acest ziar răsfoindu-i paginile mirosind a cerneală tipografică. Era Internetului a deschis uşa şi e cu un pas în casă. Vom vedea ce urmează; noi, sau cei care îşi vor asuma şi de-acum înainte riscul de a sângera sub ochii cititorilor întotdeauna mai inteligenţi şi mai talentaţi decât ei...

Dumitru