Interviu cu avocatul Sorin Vidican.

Este unul dintre cei mai căutați avocați covăsneni, iubitor de arte și nelipsit de la evenimentele culturale, însă în urmă cu 30 de ani, când a ajuns în Sfântu Gheorghe, și-a dorit ca acest oraș să fie doar o stație temporară în viața sa. Sorin Vidican, căci despre el este vorba, spune că și-a găsit fără probleme locul în „coloratul” Sfântu Gheorghe, oraș care îi e drag și unde și-a construit practic destinul; asta cu toate că, născut la Oradea, într-un oraș mare și cu totul altă atmosferă, are uneori regretul metropolelor care te fac anonim și-ți permit un soi de intimitate. Fiind în zodia Balanței, Sorin Vidican nu este un om al exceselor și nici al patimilor; iubește teatrul și opera, călătoriile și orașele mari, timpul petrecut cu oameni de calitate. Despre toate acestea, precum și despre lucrurile cu adevărat importante în viață, ne-a povestit într-un interviu deschis, fără rețineri sau false imagini.

– Aș vrea să ne vorbiți înainte de toate despre felul în care ați ajuns să alegeți avocatura, o meserie pe cât de incitantă pe atât de grea.

– Povestea mea începe din liceu, căci atunci, când am intrat în clasa a IX-a, am început să mă gândesc serios la avocatură, după ce ani întregi am crezut că voi deveni regizor de film. Provin dintr-o familie cu tradiție în avocatură – tatăl meu a fost avocat, bunicul meu la fel, dar în copilărie, când îl vedeam pe tata mereu preocupat, îngrijorat și lucrând la cazuri, nu mi se părea nimic atractiv în această meserie. Eu mă visam regizor de film, mă fascina cinematografia – în Oradea mergeam nu des, ci foarte des la cinema, știam toți actorii, cunoșteam filmele... și mă visam având o meserie în lumea aceea. Am făcut și un curs de arta filmului, am activat la un cine-club, iubeam imaginile, fotografia – aveam propriul meu laborator acasă, deci era o adevărată pasiune cu filmul, imaginile. Trăind într-un oraș cosmopolit precum Oradea, aveam ce vedea și-mi puteam dezvolta imaginația, însă pe măsură ce am crescut și m-am maturizat am început să realizez că mi-aș fi asumat un mare risc dacă aș fi luat-o pe calea cinematografiei.

– De ce un mare risc, la ce vă referiți?

– La faptul că probabil nu eram atât de bun pe cât mi-aș fi dorit să fiu, mi-am dat seama că nu eram foarte talentat și am început să înțeleg că-i vorba despre două lucruri diferite – să vrei să faci ceva și să fie și realizabil acel lucru. Cert este că vreo doi ani nu m-am mai gândit ce voi face, apoi au urmat cursurile de istorie și filosofie la liceu, care mi-au plăcut foarte mult și în cele din urmă m-am decis că voi da la Drept. Tata s-a bucurat foarte mult... el nu încercase niciodată să mă ghideze spre Drept, m-a lăsat să aleg singur, așa că decizia mea a fost cu atât mai bine primită cu cât era una personală.

– Și așa ați ajuns student la Drept...

– Da, pe vremea aceea erau doar trei centre universitare pentru Drept: Cluj, Iași și București, şi mai era ceva la Sibiu, în Drept administrativ. Am ales Clujul – pentru că era cel mai aproape de Oradea, dar și pentru că acolo era, ca și azi, o universitate de renume, foarte bună. Pot spune că erau clar alte vremuri, iar admiterea s-a făcut atunci cu muncă, pentru că eram vreo 24-25 pe un loc, nu erau locuri cu plată... după Revoluție însă, a fost o explozie de absolvenți de Drept. În 1975 am terminat liceul, am dat admiterea, m-au luat în armată, am început facultatea în 1976 și am terminat în 1980.

Am avut ani de studenție foarte frumoși, cu profesori excepționali și exigenți – unii mai trăiesc și azi și sunt renumiți. Am fost și la muncile agricole care trebuiau făcute pe vremea aceea – deși aveam norme pe care trebuia să le facem, ne simțeam foarte bine între noi, ne apropiam de profesori; am avut profesori buni – Vladimir Hanga la Drept roman, Matei Basarab la Drept Penal – profesori deosebiți, care erau și foarte exigenți. Pe atunci examenele se axau mai mult pe partea orală, iar azi aceasta e exclusă aproape total, căci la Drept se dau mai mult teste grilă sau lucrări scrise...

– Ce-a urmat după Facultate?

– Au urmat repartițiile, evident, căci fiecare absolvent trebuia să lucreze. La vremea aceea terminau în jur de 100 pe centru universitar, deci aproximativ 300 pe an... Ei bine, la repartiții erau prioritățile: șefii de promoții, cei cu funcții politice în Asociația Tinerilor Comuniști, prioritățile de buletin și apoi cele de căsătorie. Apoi urmau mediile la rând, cu mențiunea că posturile de avocat, judecător erau foarte puține, așa că majoritatea absolvenților prindeau post de jurisconsult, adică consilier juridic azi. Așa am ajuns la Sfântu Gheorghe, nu mai fusesem niciodată aici, dar nici n-am văzut vreun inconvenient în faptul că se vorbește limba maghiară, pentru că la Oradea învățasem limba maghiară – pe atunci acolo erau mulți copii maghiari la secția română, chiar și profesori. Evident că am deprins cu ușurință limba, dacă am învățat-o din copilărie.

– Dar care a fost impactul orașului pentru dvs., care veneați dintr-un oraș mare?

– Am venit în acest oraș cu ideea că după cei doi ani de stagiu obligatoriu voi pleca – voiam să mă întorc la Oradea, să fac avocatură alături de tatăl meu; din păcate însă, tata a murit în urma unui atac de cord. Decedând tata, am decis să mai rămân o perioadă... După ce am terminat stagiatura la Baza Județeană de Aprovizionare Tehnico-Materială Sfântu Gheorghe, am continuat să profesez ca și jurisconsult, dar doream să intru în avocatură. Pentru asta se dădea examen de admitere în avocatură, dar era o mare problemă: ți se primea foarte greu dosarul dacă nu aveai apartenență politică, iar eu nu aveam, nimeni din familia mea nu avea. Am făcut nenumărate drumuri la București, am ajuns și în audiență la ministrul Justiției – a fost o experiență groaznică, ne-au ținut de dimineață până pe la ora 13 într-o cameră la subsol, după care ne-au introdus în anticamera ministrului, unde trebuia să ne pieptănăm, să ne aranjăm... Când am intrat în biroul său, somptuos, mi-a zis să iau loc pe un fotoliu din fața biroului, iar când m-am așezat, ajungeam la birou cu bărbia; după Revoluție, am citit o carte în care explica faptul că aceasta era una dintre tehnicile de a arăta cât de mare și puternic ești în fața interlocutorului care e mic – se tăiau picioarele scaunelor... După audiența la ministru, în care mi s-a zis să mă gândesc la chestiunea de a fi membru de partid, eram sigur că n-am să fiu primit în examen... dar după două săptămâni m-au anunțat că sunt primit în examen. Am fost foarte mulți pe un loc, în jur de 60, locuri foarte puține... dar am reușit, în contextul în care examenul a durat o săptămână, cu probe scrise și orale.

– Ce-a urmat după intrarea în avocatură?

– Ca și avocat, s-a pus problema cum voi reuși să supraviețuiesc, pentru că nu eram un avocat cunoscut, iar alți avocați aveau monopolul. M-am ambiționat însă și am adoptat o strategie: știam că cel mai căutat avocat de pe vremea aceea, Mikó Miklos, venea la Judecătorie în fiecare dimineață la ora 6, pentru a-și bea cafeaua, a citi ziarul... am venit și eu, în fiecare dimineață, la aceeași oră: la o masă stătea domnul Mikó, la cealaltă eu. Veneau justițiabilii, citați la Judecătorie și dădeau peste noi: primul impuls era să se ducă la avocatul Mikó, dar pentru că el era foarte cunoscut, el reprezenta majoritatea reclamanților și deci nu putea să reprezinte și partea adversă... Omul își lua înapoi citația și venea la mine. Iar eu, pe la ora 7 jumătate dimineața aveam deja patru-cinci clienți. Cum se descurcau ceilalți colegi, nu știu, dar eu trezindu-mă cu două-trei ore mai devreme dimineața, îmi făceam plafonul necesar. Și în scurt timp am devenit un avocat cu procese, un avocat cunoscut – chiar dacă eram tânăr și începător. Nu am zis nimănui acest truc multă vreme, sau mai bine zis această strategie care a dat rezultate.

– De ce este nevoie pentru a fi un bun avocat? Ce ar trebui să știe cei care merg spre această meserie?

– Avocatura e un stil de viață; pentru a deveni un bun avocat e nevoie de o cultură generală solidă și de una profesională. Cred că trebuie lucrat mult la ridicarea nivelului spiritual – e foarte important. Mă întreb des de ce în școli nu se lucrează și la evoluția spirituală a copiilor... Deși avocatura e o meserie liberală, mergi pe ideea că vei lua cauze din toate sferele – de asta e necesar să-ți faci onest profesia, să ții cont de faptul că totul e uman. Eu și acum am emoții când intru în sala de judecată. Nu ca în primii ani, dar am emoții... Fiul meu e student la Drept, dar eu nu l-am sfătuit niciodată să facă facultatea aceasta... Vrea să fie avocat și i-am spus că totul e foarte greu, mai ales dacă își va face profesia într-un oraș mic de provincie, unde nu există asocieri și trebuie să faci totul singur.

– Ați regretat vreodată că ați ales Dreptul?

– Nu faptul că am ales Dreptul, ci modalitatea în care se face această profesie – e extrem de mult de așteptat, acest sistem al nostru nefiind destul de bine pus la punct... se așteaptă pe holurile instanțelor rândul la cauze. În alte țări, cauzele sunt puse pe ore, dar noi suntem citați cu toții la ora 9 și uneori îți vine rândul seara... Nu spun că asta e zilnic, dar se întâmplă și se pierde extrem de mult timp cu acest așteptat. Acesta este unul dintre incovenientele majore ale profesiei, pentru că deși poate din exterior nu se vede acest lucru, și noi avocații avem de lucru... E o profesie grea și complexă, pe care unii o cred facilă, dar dacă o faci cu dăruire și așa cum trebuie, nu e o profesie ușoară.

– Cum ați scăpat de afilierea politică?

– În familia mea nu a fost nimeni în Partidul Comunist, deci aveam origini nesănătoase... Iar după Revoluție, am fost curtat de multe partide, chiar la mine în cabinet au fost Liviu Petrini și cu Victor Ciorbea, să mă convingă să intru în politică. Am refuzat... nu vreau să mă pronunț în legătură cu clasa politică, dar lucrurile care se întâmplă acolo, în culise, nu sunt pe placul meu și nu fac parte din structura mea spirituală. Nu am nici măcar simpatii sau antipatii politice, încerc mereu să mă detașez... Sunt absolut convins că și politica trebuie făcută de cineva, dar nu de către mine. Știu că dacă aș fi vrut să ajung mai sus nu aș fi putut-o face, nici înainte și nici după 1989, fără susținere politică. Dar eu nu vreau o astfel de ascensiune. Sunt oameni care pentru asta trăiesc – pentru funcții, dar nu sunt eu acela.

– Ce gânduri le-ați transmite tinerilor care își caută acum un drum în viaţă?

– E greu de spus... acum e greu pentru un tânăr să se afirme, pentru că societatea noastră nu crează condiții. Tinerii termină facultăți și ajung să stea cu diplomele în buzunare, pentru că sistemul nu funcționează cum ar trebui. Eu personal nu i-aș sfătui pe tineri să plece din țară, dar vedeți, asta se întâmplă... Eu i-aș sfătui să încerce totuși, cred că atunci când îți dorești ceva, acel ceva se poate realiza – nu ușor și nu peste noapte, dar se întâmplă, eu sunt exemplul viu – nu m-am mulțumit să fiu jurisconsult, am vrut mai mult și până la urmă am reușit. Mai cred că ai obligația de a încerca să realizei ceva, indiferent de șansele pe care ți le dau alții. Perseverența duce la reușită, cred eu; plecatul în alte țări trebuie să rămână o ultimă soluție.