Pe Corina o cunoaște toată lumea din Sfântu Gheorghe: de la copii la gospodine, de la șoferi de taxi la tineri ori de la polițiști la simpli trecători, nu există, probabil, niciun locuitor al orașului care să n-o fi văzut măcar o dată. Corina este femeia minionă, slăbuță, pe care ne-am obișnuit să o vedem peste tot, traversând mereu în pas alergător orașul și oprindu-ne, câteodată, cu inevitabila întrebare „îmi dai și mie un leu?”. Unii dintre noi au privit-o cu iritare, curiozitate ori milă, probabil. Cei mai mulți au ridicat însă din umeri, au gândit „e nebună!” și au trecut de zeci de ori pe lângă ea, indiferenți și reci, preocupați de propriile probleme. Prea puțini sunt cei care au încercat să afle povestea ei și s-o ajute cumva, în vreme ce prea mulți au fost cei care au fost răi cu ea – asta ne spune chiar Corina. De câteva săptămâni bune însă, Corina nu a mai fost văzută pe străzi și parcă a lipsit, cumva, din peisajul orașului. Iar când am reîntâlnit-o, era ceva diferit la ea: părea mai calmă și mai așezată, chiar dacă avea aceeași atitudine de om speriat dintotdeauna. Și pentru că această tânără femeie nu părea un caz clasic de cerșetor, am încercat să aflu povestea ei, să înțeleg ce anume a determinat-o să devină celebritatea tristă a orașului și de ce, până acum, nimeni nu a salvat-o.

Cerșetoare la casa ei

Corina locuiește într-un apartament cu două camere din cartierul Simeria, cu mama sa; ocazional, Corina îl primește, în apartamentul mamei, și pe prietenul său, pe István – un bărbat mai în vârstă, care spune că are grijă de Corina, atât cât poate. Casa în care locuiește Corina este îngrijită în limita posibilităților, dar pereții sunt reci și totul transmite economia la sânge pe care o fac locatarii săi. Corina și mama sa trăiesc amândouă din pensia mamei, adică 800 de lei, fără niciun ajutor din partea nimănui. Pe 1 decembrie 2013, polițiștii au ridicat-o pe Corina din centrul orașului și, observând că nu vorbește coerent, au internat-o la Spitalul de Boli Psihice din Sfântu Gheorghe. A stat acolo până pe 30 decembrie, iar pe biletul de ieșire din spital diagnosticul trecut este de „tulburare psihotică polimorfă acută”, o boală care apare, de obicei, pe fondul unui stres major.

Părăsită de tată, Corina n-a putut fi ajutată de mamă

Istoria Corinei ascunde însă drame familiale vechi, cărora nu le-a putut face față, alături de o mamă prea slabă, care se pare că la un moment dat a căzut și în patima alcoolului. Pe vremuri, Corina era o fată frumușică, însă toate necazurile prin care a trecut au transformat-o într-un om chinuit, slab și instabil. Mama spune că nu a forțat-o niciodată să meargă la cerșit, dar recunoaște și că nici nu a făcut ceva concret pentru a o opri să facă așa ceva, chiar dacă știa ce face fiica sa. Mai mult, se pare că banii pe care îi câștiga Corina ajungeau tot în casă, în mica lor gospodărie.

Și nici apoi, când a observat că fiica sa are perioade lungi de depresie și tulburări, mama nu a intervenit – acum spune că îi pare rău și nici n-ar ști să explice de ce anume nu a făcut ceva pentru a-și salva copilul. Cu toate acestea, femeia insistă în continuare pe faptul că cheltuielile casei erau prea mari pentru ea și admite cumva tacit că cerșetoria Corinei a mai ușurat din povara lipsurilor. În vârstă și probabil mult prea încercată de viață la rândul său, mama Corinei este în continuare preocupată de aspectul financiar și chiar dacă a înțeles că fiica sa are nevoie de tratament medical, pare să nu fi înțeles că confortul psihic, dat de căldura familiei, este la fel de important și face în continuare calcule legate de cheltuieli.

Vrea să-și revină și să uite umilințele

Capabilă să facă diferența dintre bine și rău, Corina spune acum că nu se va mai întoarce la viața de dinainte, și recunoaște că tratamentul din spital a ajutat-o mult. Spune că e decisă să renunțe la cerșit și că își va lua medicamentele.

„M-am apucat de cerșit pentru că nu aveam, niciodată, un ban al meu. Tata ne-a părăsit demult și nu m-a ajutat niciodată, nu m-a susținut nicicum... La muncă am încercat să merg, după ce-am terminat școala, dar nu m-au ținut acolo, au spus că nu am putere de concentrare, că nu fac față”, spune Corina.

Nu poate însă uita prin câte a trecut în anii din urmă: a fost umilită, bătută, atacată, amenințată, abuzată fizic; nu de puține ori i-au fost furaţi banii pe care reușise să-i strângă, iar un bărbat i-a rupt mâna, atacând-o cu o furcă. Corina poate povesti episoade întregi despre cei care și-au bătut joc de ea, au păcălit-o și au umilit-o permanent – îi știe pe toți, le cunoaște fețele, însă se simte prea neputincioasă pentru a-și face cumva dreptate. De altfel, spune că nici nu s-ar putea apăra singură, pentru că probabil nimeni n-ar crede-o.

Cu toate acestea, Corina nu poate explica însă de ce de fiecare dată când a fost tratată astfel, nimeni nu a plătit pentru asta – privește zâmbind în gol și spune doar atât: „pe lume sunt oameni buni și oameni răi, dar toți oamenii au nevoie de iubire și atât”. Nu-și poate explica de ce nu au intervenit pentru ea cei din jur, dacă ea nu a făcut vreun rău nimănui. Din păcate, nici mama sa nu poate explica de ce nu și-a apărat copila, mai ales că-i cunoștea fragilitatea psihică.

O pensie de boală ar salva-o de la cerșetorie

Corina va trebui să revină la medic peste câteva zile, pentru a vedea cum decurge tratamentul și ce urmează mai departe. Nu își dorește decât să se facă bine – atât cât e posibil și, la cei 41 de ani pe care îi va împlini curând, speră să obțină o pensie de boală, tocmai pentru că nu e capabilă să supraviețuiască muncind și nici pe străzi nu vrea să revină. Vrea să nu mai depindă de alții pentru fiecare leuț, ci să poată trăi liniștită alături de mama sa, atât cât s-o mai putea.

Vorbind puțin dar coerent, Corina conștientizează că viața sa n-a depins de ea aproape niciodată – victimă a întâmplărilor și oamenilor din jur, a fost prea neajutorată pentru a putea face ceva pentru ea însăși.

„Aș vrea ca oamenii să mă lase în pace, să nu își mai bată joc de mine... îmi dau și eu seama când fac asta, și încep să tremur, mă sperie că aș mai putea trece prin bătăi de joc. Nu-mi doresc decât să trăiesc în iubire și înțelegere, atât” – sunt cuvintele Corinei, spuse încet, aproape șoptit.

La plecare, Corina privește zâmbind – i se pare aproape ireal că cineva a stat și a ascultat-o, fără s-o ia în râs. Și speră, cumva, că de mâine totul va fi bine. Numai soarta va hotărî dacă într-adevăr, Corina se va face bine. Dar poate că și noi, cei din jur, cei care suntem atât de stăpâni pe noi și atât de condescendenți uneori, o putem ajuta – prin tăcere și puterea de a nu mai judeca, dacă nu printr-o vorbă bună.

Citeşte şi Corina, cerșetoarea care ne-a deschis sufletele. Reportajul prezentat miercuri de ziarul nostru a declanşat un val de empatie nemaiîntâlnit în presa covăsneană