Meșteșugul autentic nu va muri niciodată, spune Szőke Tibor, primul „Tezaur Uman Viu” din județul Covasna

Primul covăsnean care a primit distincția de „Tezaur Uman Viu” locuiește în Harale, satul cu 215 locuitori din comuna Ghelința. O gospodărie frumoasă îi adăpostește o parte din creațiile lucrate cu migală, profesionalism și mai presus de toate cu dragostea pentru lucrul bine făcut. Poarta mare, parcă împletită nu numai cu lemn, ci și cu bunăvoință, se deschide larg, asemenea zâmbetului proprietarului, în fața fiecărui vizitator, interesat de munca ultimului dogar din județul Covasna. Butoaie, butoiașe, putini, căzi, ghivece pentru flori și câte și mai câte frumuseți autentice. Toate iau viață, de peste 40 de ani, din mâinile celui care duce, cu drag, tradiția acestui meșteșug care își dă testul suprem de supraviețuire în era tehnologiei.

Într-o vineri însorită de octombrie i-am făcut o vizită lui Szőke Tibor, căci despre el este vorba. Primul covăsnean care a primit de la Ministerul Culturii și Identității Naționale distincția de „Tezaur Uman Viu” era acasă, în curtea frumoasei sale gospodării din Harale, pictată de atingerea toamnei care se instalează peste ținuturile covăsnene. Ne-a primit cu brațele deschise, ca o gazdă bună și din capul locului, fără prea multe introduceri, ne-a dus direct în atelierul său de lucru, acolo unde se întâmplă „magia”. De acolo, dar și din fața unei cafele aburinde, ne-a povestit, fără secrete, despre viața lui închinată doagelor.

Moștenirea dogarilor din Harale

De peste 40 de ani, adică încă de mic copil, Szőke Tibor a fost atras de meșteșugul care atunci implica fiecare familie din sat. Aproape că nu era om din Harale care să nu știe meserie în dogărie. Însă timpul, schimbările de regim și poate chiar destinul au făcut ca încetul cu încetul toți, în afară de unul, să renunțe la acest mod de viață.

„Din copilărie fac asta cu drag. Atunci nu era televizor. Și parcă era mai frumos. Ne jucam în grupuri, eram mai uniți. Era altceva. (...)  Tatăl meu era maistru dogar. În 1947 aveam 780 de locuitori, iar 90% erau dogari și într-o familie erau cinci, șapte copii. Cum creșteau, îi puneau să lucreze. (...) Parcă simțeam că suntem datori față de părinți. Când am fost mai mare am plecat la Brașov să mă fac strungar, dar peste cinci ani am revenit. A meritat să ies un pic. Apoi am venit, m-am căsătorit și am dat în judecată statul român că nu mi-a dat autorizație de funcționare că sunt prea tânăr. Pe timpul comuniștilor. (...) În 1983. Și am câștigat. Cu un avocat român. De atunci am autorizație. Șase ani am făcut numai export. (...) Până la Revoluție a fost foarte bine. (...) După Revoluție am început din nou. (...) Tatăl meu a fost bucuros. A trăit 15 ani după ce m-am apucat eu de treabă. Venea, se așeza lângă mine și se uita. Era o plăcere. Și pentru mine și pentru dânsul. Am avut o relație enorm de bună”, ne-a dezvăluit maestrul dogar.

 Clienți din toată lumea

Ca dovadă a lucrului făcut cu pasiune, dogarul covăsnean are solicitări din aproape toată țara, cât și din străinătate, din țări ca Germania sau Austria și nu numai. Mai mult, când ajung în zonă, clienții nu ezită să îi treacă pragul, să îl cunoască personal, să îl întrebe pe dogarul din Harale cum se fac butoaiele „minune”.

„Am trimis nu demult în Noua Zeelandă un butoi de patru litri. (...) Clientul e pe primul loc. (...) Știe că nu îl înșel cu materialul. Dacă zic că e de dud, atunci nu am cum să fac altfel. Am fost în zona Piteștiului, la o plimbare cu soția. M-am oprit unde vindeau butoaie, la marginea străzii. M-am uitat ce fel de butoaie are și i-am cerut un butoi de dud, că am văzut că nu are. Și mi-a dat din salcâm, din fag, de toate tipurile, numai de dud nu. (...) Am scos unul de la mine din mașină și i-am arătat cum e butoiul de dud. A venit soțul vânzătoarei și i-a șoptit la ureche că m-a văzut la televizor și știe că sunt dogar”, ne-a spus, amuzat, Szőke Tibor.

Dogarul din Harale ne-a mai pus în vedere și faptul că producțiile chinezești, care sunt date drept autentice, sufocă piața și a punctat că și în domeniul dogăritului, ca în multe altele, e greu să intri, dar și mai greu să reziști timpului și schimbărilor. Important este să te dedici lucrului făcut cu drag, cu sinceritate și fără „artificii” chimice sau industriale.

„Am văzut butoaie care la exterior arată frumos. Dar la interior nu pot fi curățate de lipici, de cleiul folosit. Rachiul dizolvă orice. (...) I-am întrebat pe cei care vindeau: cum aveți curajul să faceți asta? Spuneau că nu e toxic, dar știm că orice e chimical e rău. (...) Eu fac butoiul cu cercuri. Nu folosesc altceva în afară de papură. Atât pun acolo. Aia e tot naturală. Așa au pus părinții, bătrânii de când știu. (...) Niciun client nu poate să vadă interiorul butoiului, doar exteriorul. Când nu se vede papura între doage, nu e bine să cumpărați. Să îi cereți să vă arate unde este papura, că dacă e dogar, atunci știe unde e”, a spus Szőke Tibor.  

„A fost greu să intru pe piață, dar e și mai greu să rămâi”, a mai punctat covăsneanul, care nu s-a dat înapoi de la a-și face propriul site web, www.budonka.eu, unde își prezintă lucrările și prin intermediul căruia îi invită pe toți cei ce ajung la el să îl viziteze în persoană, la atelierul din Harale.

„Eu zic că un meseriaș, dacă e meseriaș nu are lucruri de ascuns. La mine oricine poate să vină, să mă întrebe, să vadă butoiul semi-făcut și făcut și din ce se face. Asta îi dă clientului încredere”, a mai spus acesta, subliniind în repetate rânduri că în România democrația nu a fost înțeleasă cum trebuie, pentru că se consideră că avem tot dreptul și nicio obligație, dar și că renunțăm prea ușor la valori.

Un dogar trebuie să știe să stea singur

Totuși, în ceea ce privește calitățile pe care un bun dogar trebuie să le aibă, acesta ne-a pus în vedere o mulțime de aspecte.

„Trebuie din toate. O dată și o dată trebuie să știe să stea singur. Singur ești în atelier acolo. Aici nu e așa mare cerință să poată face o echipă, deși ar fi frumos. Dar omul trebuie să conștientizeze că stă mult singur și dacă îți merge mintea aiurea, nu merge. Eu am un obicei: lucrez un ceas și după aia mă opresc. Așa sunt și cu mașina când conduc. (...) Nici în atelier nu poți să stai toată ziua, că trebuie să stai cu gândul acolo. Fiecare bucată de lemn îmi trece prin mână de 10, 15 ori. Trebuie să știi fiecare lucru ascuns, pentru că nu se vede pe dinafară când e gata butoiul. De aceea trebuie multă răbdare. Trebuie și să iubească meseria. Dacă o iubește, nu există om fără talent ca să nu poată prinde un mâner de ciocan. Nici la târnăcop nu merge dacă nu ai pasiune. Nimic nu merge”,  explică Szőke Tibor.

Titlul de Tezaur Uman Viu nu ține de „cald”

Discuțiile noastre care s-au înșirat în peste două ore de povești s-au oprit și la titlul de Tezaur Uman Viu, despre care maestrul din Harale ne-a spus că într-adevăr e mândru că munca îi este recunoscută, însă că, la modul cel mai sincer, acesta nu schimbă nimic în existența sa.

„Nu știu dacă contează mult. Chiar nu știu. De acum o lună, când m-au anunțat, e liniște. În viața mea nu se pot schimba multe cu treaba asta. (...) Tot așa o să rămân. Nu o să mă schimb. De 40 de ani lucrez cu dogăritul”, ne-a spus, modest, dogarul Szőke Tibor.

Când l-am întrebat de ceremonia de prezentare a titlului de Tezaur Uman Viu, de care se vorbește că ar urma să aibă loc în noiembrie la București și l-am întrebat și ce ar vrea să îi transmită ministrului Culturii dacă se va întâlni cu el. Fără să stea pe gânduri, maestrul covăsnean ne-a spus că e nevoie ca mai marii de la București să iasă în țară, pe teren și să cunoască personal oamenii de valoare.

„Să nu stea doar la București. Să vină și în țară. (...) Să vadă ce zone sunt. Nu e vorba să dea bani, ci să ne ajute să ne scutească de impozite. Dacă faci ceva cu tradiție, atunci nu faci o lucrare în serie, din care să lucrezi să câștigi. Eu tot atât câștig, cât și cel ce vinde materialul chinezesc. Dar eu, ca să pregătesc materialul trebuie să îl las și doi ani și acolo stau banii. La magazin ai profit imediat. (...) O femeie care face lucruri din lână stă toată ziua și muncește și primește 10 lei pe metru de covor sau pătură. Ăștia nu sunt bani. Nu poate să se îmbogățească din asta. Dar duce tradiția mai departe. Trebuie cumva sprijiniți acești oameni”, a explicat Szőke Tibor.

Meșteșugul bun nu piere în fața timpului

Este o vorbă că viitorul nu poate exista fără prezent și nici prezentul fără trecut, iar acesta este și principiul care îl face pe dogarul nostru să spună că meșteșugăria lui nu va pieri așa, cu una, cu două.

„Eu cred că cu cât e mai rar, trebuie să trăiască mult mai bine. În fond, acum văd că lumea se împarte în două. Adică e și lumea bună care spune că nu ia toate drăciile de pe piață. (...) O să se continue. Eu mai am oameni care vin iarna să învețe câte ceva. Și dacă învață, apoi încep să facă pe pielea lor. (...) Tradiția trebuie să rămână și lumea începe să înțeleagă că vinul ținut într-un butoi de lemn, nu e la fel ca cel ținut în butoi de plastic. E o diferență. Oamenii se polarizează. Vor rămâne și cei care beau orice din magazin dacă au 5 lei, dar și cei care apreciază calitatea”, a mai punctat maestrul dogar din Harale.

În final, discuțiile s-au încheiat prin strângeri de mână. I-am mulțumit pentru timp, sinceritate și șansa de a scrie despre viața și meseria sa atât de unică. Szőke Tibor ne-a răspuns cu același ton prietenesc cu care ne-a obișnuit și ne-a spus că ne așteaptă, pe noi, și pe toți cei care îi trec pragul cu gând bun, să degustăm țuica din butoiul autentic de lemn, ambele făcute cu mâna și priceperea sa.